În
existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici
a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca
polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când
schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am
avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel
Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci
de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu
şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când
mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de
fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei,
domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii,
ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând
populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără
să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.
Vremurile
au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel
de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi
indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de
briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de
partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea
în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe
de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale
cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient
puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut
simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii
lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre
ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face
figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul
care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul
poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei
este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii
practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În
acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în
fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei
celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de
prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o
rezistenţă; şi asta de 25 de ani...
Democraţia
românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii.
Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea
noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici
nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au
abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele
de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de
ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor
democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru
multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana
politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li
se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai
perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii
se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă
nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă
alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi
pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de
socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.
Unii
promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice
inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală
pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se
instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca
intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea
de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că
sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit”
mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite:
„noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima
democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”.
Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun
aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă.
Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor
becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de
conspiratori în folosul Moscovei.
Dar avem
responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând
zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata
democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în
puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi
aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam
duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar
unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa
sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a
avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc
peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”:
tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E
timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase
locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale
economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai
avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci
de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale
europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.
Haideţi în
stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie
pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit,
faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta,
demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală).
Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât
să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală
populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să
le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu...
Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din
greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem
schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom
rămâne „mândri” de supuşenia noastră.
.jpg)
.jpg)
