Tăcerea pieilor

 Aşa cum foarte bine a intuit KGB-ul  ilici, „liniştea” e primordială la români. Au vrut linişte şi o au din plin, cel puţin de la Duminica Orbului încoace. L-au văzut pe Micul Mao în Parlamentul European, secondat de Căcărău şi „ăla micu’”, cerând sancţionarea României, dar, în linişte, i-au adus la putere. Nu i-a frapat nimic pe românii cu activitate cerebrală simbolică, aşa că au votat cu mândrie. Astfel s-a umplut Parlamentul de clienţi pentru puşcăriile patriei şi Guvernul de infractori. Şi din nou, românilor nu li s-a părut nimic straniu, văzând cum miniştrii sunt schimbaţi pentru a putea pleca în câte o lungă deplasare la Jilava, nici cum din mormanul de parlamentari, unii urmează acelaşi drum ca şi complicii lor de la Guvern.

Mânaţi de sloganuri goebbelsiene, proferate fără perdea, neo-bolșevicii nu s-au dat înapoi să dea o lovitură de stat, apoi şi pe a doua, la fel de nereuşită, dar românii au rămas tăcuţi.

Au promis că vor creşte salariile şi pensiile şi au minţit; au promis că vor creea locuri de muncă şi au făcut locuri în... şomaj; au promis că vor scădea taxele şi nu doar le-au mărit, ci le-au şi înmulţit; ţara s-a angajat alături de NATO şi UE, dar primul oligifren regreta că la licitaţiile trucate nu participă... ruşii... Şi pot continua lista, care e impresionantă, lista de „fapte” contrare promisiunilor. Pentru toate, românii păstrează o tăcere complice, una extrem de convenabilă „haiducilor” ce subtilizează sume enorme din bani publici. Din acest motiv, sloganul lor este, ca şi în 20 mai 1990, „avem nevoie de linişte (pentru a fura n.a.), oameni buni!”.

În precedentul dosar, puşcăriaşul Năstase sfida democraţia, sfida justiţia şi îi sfida pe români, postând pe blog din celulă şi arătând că el e „mai egal” decât restul puşcăriaşilor de drept comun. Cum era de aşteptat, nici un organ al statului, nici un demnitar pus să apere statul de drept nu a cerut ca această anomalie să fie curmată încă de la început. Presa a semnalat asta doar că pe un fapt divers, oarecum amuzant, iar populaţia iar a tăcut.

Neobrăzarea comuniştilor români este practic fără limite; sunt atât de o josnici încât n-au nici o tresărire să participe la pelerinaje creştine, să facă apel la „justiţia divină” şi să se arate ca fiind extrem de religioşi, deşi ei sunt nişte secături necredinciase, ce se închină doar banului public care le trece în buzunare. Lasă în părăsire o staţiune istorică, Herculane, dar iau miliarde din bani europeni pentru a construi una nouă alături (Baia de Aramă), în proprietatea lui Dragnea. Şi iarăşi nimeni nu iese din tăcerea care, nu-i aşa, „e de aur” ; sau cu dinţi de aur...

Europa ne-a arătat în repetate rânduri că drumul pe care suntem conduşi de o clică infracţională nu este cel normal pentru o ţară democratică şi, cu atât mai puţin pentru una europeană ; în spaţiul Schengen România are interzis, dar cine să ceară demisia responasabililor? Gângăvi pe jumătate, românii se simt în stare să laude ceea ce la vecinul lor ar blama, dar tot în linişte, mai mult acceptând toate situaţiile nefireşti, decât luând poziţie. Contează că o jivină îi face „râme” şi „laşi”, doar pentru că ei nu se simt să iasă în stradă în apărarea patrihoţului său frate? Nu, pentru români nu asta contează, cum nici pentru presă – mai mult decât la nivel de cancan – iar viaţa merge înainte şi economia în jos, în linişte; ei sunt „mândri de a fi români”...

În curând vom avea alegeri, întâi europarlamentare şi apoi prezidenţiale. E trist să constatăm că ele ne vor prinde cu un popor vegetal, incapabil să discearnă binele de rău, adevărul de minciuna cea mai grosolană şi cinstea de hoţia ajunsă la nivelul cel mai îngrijorător din Europa. Să avem speranţe că poporul se va trezi din amorţire şi se va desprinde de aburii „alcoolului” infuzat în organismul social de către o bandă de jefuitori la drumul mare? „Piesa” asta am mai trăit-o, iar după ea Parlamentul s-a transformat în Marea Adunare Naţională.