Cocalarul roşu guvernamental

 Ce este un cocalar? Este acel individ analfabet, derbedeul de cartier care se îmbracă în tricou „de firmă”, dar cu sclipici chinezeşti şi pantaloni de stofă, încalţă papuci (eventual cu şosete), pune un lanţ de aur cât de gros îşi permite şi conduce o maşină de fiţe la mâna a doua sau a treia. Cu ochelarii „Ray Ban” la ochi, cocalarul scuipă seminţe şi face glume grosolane când trece pe lângă el o fată elegantă.

Aproape prin definiţie, cocalarul politic e „roşu”, „egalitarist”, mincinos, incapabil şi cu un apetit crescut pentru o conducere discreţionară. Scena politică românească e plină de asemenea cocalari, drojdia clasei politice, indivizi incapabili să conducă, dar foarte dispuşi să fure cât mai mult din bugetul naţional, din banii europeni (dacă se poate) şi, în general, de oriunde pot veni bani mulţi şi repede.

Primul cocalar politic (sau măcar cel mai „important”) a fost şi va rămâne puşcăriaşul Năstase. A fost premier şi a girat afaceri cât se poate de „negre”, a luat mită şi a furat ceea ce n-a primit, a încălcat legi şi tratate, a minţit şi a patronat jafuri naţionale şi adopţii internaţionale ilegale. Casa lui, cea care nu diferă de ale consangvinilor săi care ridică „pagode” şi „tajmahale” este decorată în cel mai pur stil ţigănesc: o sorcovă de culori ţipătoare adunate în aceeaşi cameră, obiecte de valoare obţinute aşa cum a stabilit şi instanţa, alături de coşuri chinezeşti de la „orice obiect 1 leu”, pe scurt, o casă - monument al kitsch-ului, simbolul cocalarului politic ajuns prin căsătorie de la Bolintin la Bucureşti şi din pcr în „noul” pcr, rebotezat psd.

Prostul gust şi poza deșănţată sunt alte caracteristici ale cocalarului politic. Tot ce spune şi tot ceea ce face el ca gesturi publice sunt menite să şocheze, aşa că minciuna grosolană este obligatorie şi la fel de necesară este şi fuga lui de orice responsabilitate. Cocalarul roşu îşi va nega obârşia sau şi-o va ascunde cu grijă, va poza în anticomunist deşi cântă cu patos „Comandante Che Guevara”, dar îşi va clama convingerile sale „progresiste” şi de stânga, dacă soarta îl va duce în faţa unui socialist sau comunist european sau moscovit. Pentru cocalar, e de „bon ton” să atace SUA, dar va regreta că nu poate vinde cât mai mult din ţară şi la bani cât mai puţini, fireşte, către „anticomunista” Moscovă.

Discursul cocalarului roşu este unul semidoct, „şmecher” cu doi de „șm”, agresiv cu nuanţe vădite de mitomanie, un discurs plin de acele cocalarisme potrivite pentru un derbedeu de cartier, dar complet contrare unei funcţii de premier, de preşedinte de Senat sau de şef de Cameră a Deputaţilor. Laşitatea cocalarului sta la baza duplicităţii sale, caracteristică prezentă permanent în apariţiile sale televizate. Indiferent ce poziţie ocupă în stat, cocalarul se va da, înainte de orice, în stambă, îşi va arăta lipsa de caracter şi educaţia aproape inexistentă. Parvenit prin excelenţă, cocalarul nu va ezita să se laude că a fost lăcătuş sau sculer-matriţer, tot aşa cum un altul nu va avea jenă să se laude că a dormit în gara din Paris, uitând să mai spună şi din ce cauză a ajuns în acea situaţie.

Cocalarul roşu e un escroc, atât în relaţiile sale cu cei apropiaţi, dar şi cu populaţia nătângă. Înşelătoria cea mai grobiană îi provoacă adevărate orgasme faciale, fericit că a găsit cea mai „potrivită” ordinărie cu care să-l atace neghiob şi vag idiot, pe Preşedinte. Uzând de aceleaşi arme pe care le foloseşte şi cocalarul de cartier, cel politic îşi va aservi absolut tot ce înseamnă instituţii fundamentale ale statului de drept, fără ca asta să i se pară a fi exagerat. E un laş, dar conştiinţa că are gaşca în spate îl va face pe cocalarul guvernamental să atace, părând astfel curajos; în realitate, el este un individ josnic, unul care fuge în Africa de Sud când ai lui dau convenita lovitură de stat sau în Austria, când în ţară vine un înalt oficial american. Fireşte, oficialul american nici nu-l avea pe lista celor convocaţi la Ambasada SUA, dar el a fugit pentru a fi sigur că nu va deveni din nou „cârpa” de şters pe jos a SUA sau a Europei. Nu-i vorbă, prezenţa sa fizică nici nu era importantă, dar primul-cocalar nu ştie; este un indezirabil în politica internaţională, cel puţin de când a fost primit de Vicepreşedintele Biden încoace.

Cocalarul Ponta e un „rupt în figuri”, un figurant nenecesar, tot aşa cum nici Căcărău nu trebuie nimănui, pe picior de egalitate cu sculerul Zgonea sau cu lăcătuşul de Externe – Corlăţean. Toţi cocalarii sunt „doctori”, dar şi plagiatori sau auto-plagiatori, indivizi pe care analfabetismul a lăsat urme adânci, vizibile chiar şi prin hainele pe care le pun pe ei sau în accentul pe care îl pun pe vestimentaţie; făcând parte din prima generaţie de încălţaţi, nu vor să lase vreo urmă din care să răzbată originea lor umilă, dar reuşesc s-o afişeze în toată „splendoarea” ei.

România manelizată şi expusă cocalarilor roşii, totuşi nu va sucomba sub greutatea prostului gust ridicat la rang de virtute. Extrema stângă românească a câştigat alegerile din 2012, dar atât! Alegerile prezidenţiale vor marca începutul sfârşitului comunismului în România, prin impunerea unei personalităţi în fruntea statului nostru cel mult încercat: M. R. Ungureanu!