Ruşinea de a fi român io(h)anit

                                

 De-a lungul timpului s-a tot vorbit populist despre „mândria de a fi român”... Fireşte, sintagma e idiotizantă şi complet lipsită de sens, mai ales în zilele noastre. Popor vegetal, lipsit de obişnuinţa cogitării şi mare amator de bălăceală în noroiul politic actual, românii n-au reuşit să capete reflexe democratice. Ca urmare, abuzurile puterii roşii, ca şi încălcările ei flagrante ale legii au rămas nesancţionate popular. Pe cale de consecinţă, escaladarea acestor ieşiri din legalitate a ajuns să contureze în România, o scenă pe care se „joacă” mereu piese de teatru absurd, din ce în ce mai absurd şi mai grobian.

Preşedintele României, pentru a nu face notă discordantă cu restul bandei care l-a adus la Cotroceni, face un salt în timp (înapoi, fireşte) şi se imaginează în timpul domniei lui Cuza; sasul de la ţară se visează „principe elector” şi se comportă corespunzător. Nu mă voi referi la paltonul aruncat pe capota maşinii, la Paris, pentru că asta e doar o chestiune de educaţie, iar el, plecând la şcoală de la 6 ani, n-a avut timp să-şi termine educaţia elementară. Dar, dacă asta e scuzabil în ochii marginalilor societăţii româneşti, gestul n-a trecut neobservat în cancelariile europene, iar asta nu generează vreun fel de mândrie naţională.

Presa româna, plină de coloane vertebrale de melc, s-a grăbit să-i spună soţiei prezidenţiale „prima doamnă”, plagiind din prostie și slugărnicie funcţia oficială cu acelaşi nume din SUA. Preşedintele n-a avut reacţia firească unui om educat, aceea de a respinge o asemenea porcărie. Asta l-a măgulit şi l-a făcut să se simtă bine, tocmai pentru că n-a resimţit jena pe care românii au trăit-o în locul lui. Această „primă doamnă”, mult şi nejustificat mediatizată, spunea undeva că ea nu se simte bine în Bucureşti şi, mai mult de-atât, îi lipsesc elevii săi din Sibiu. Ca urmare, doamna în cauză şi-a luat puţinul bagaj şi s-a întors acasă la ea. De ce să n-o facă, dacă soţul îi făcuse cadou o ţară?! Conta că protocolul spunea altceva? Nu. Ca soţie a preşedintelui, madam Iohannis era obligată să stea cu soţul, în Bucureşti, dar mitocănia a fost mai puternică. Acea mentalitate joasă, a plebei ajunse sus, drapată în politeţe, dar prin care răzbate fără efort lipsa crasă a educaţiei – s-a manifestat şi la cuplul prezidenţial. De ce trebuia să stea doamna în Bucureşti, cu soţul ei? Pentru că acesta, în weekend pleacă acasă, la Sibiu, deşi RAPPS i-a pus la dispoziţie o casă. N-ar fi grav, dacă nu s-ar ivi situaţii în care prezenţa sa în Capitală să fie imperios necesară. O asemenea situaţie a apărut vineri, când nişte terorişti au masacrat fără alegere, francezi şi români.

Reacţiile europene au fost rapide, atât ale preşedinţilor, cât şi ale statelor din UE. Doar România n-a avut reacţie, alta decât formală şi neoficială. În timp ce ISIS anunţa alte atacuri în ţările europene pentru sâmbătă şi duminică, preşedintele României... era absent. A scris pe facebook câteva cuvinte şi atât. Deşi trebuia să convoace imediat CSAT-ul, singura convocare a fost a guvernului interimar, care a discutat, a stabilit, a cercetat şi a ieşit cu o declaraţie a premierului interimar: nici un român nu se afla printre decedaţii şi răniţii de la Paris. După o oră de la prezentarea sentenţioasă a unei situaţii despre care habar n-avea, Câmpeanu a aflat că doi români au murit în atentatele groazei. În acest timp, preşedintele posta pe facebook şi atât. Nişte români muriseră, ţara putea fi ameninţată de atacuri teroriste, iar el stătea la Sibiu, în weekend. Nici măcar nu s-a simţit să vină la Cotroceni, ca prezenţă doar şi să meargă la Ambasada Franţei pentru a prezenta condoleanţe în numele său şi al poporului pe care s-a obligat să-l reprezinte. L-a trimis pe Lazăr Comănescu, de parcă pe ăla îl alesese cineva ca reprezentant.

Klaus Iohannis, implicat adânc în scandalul penal al caselor pe care le-a pierdut pentru că intrase în posesia lor ilegal, stătea la Sibiu, în timp ce ţara era lăsată de izbelişte. Nici o acţiune prevăzută în fişa postului său de preşedinte nu s-a petrecut, nici o reacţie oficială a statului român nu a avut loc, nimic din firescul politic european n-a existat la noi... Iohannis era liber, în familie şi nu avea timp şi chef de vreo reacţie prezidenţială. Această atitudine e departe de a fi calificată drept gafă! E de-a dreptul o sfidare la adresa unui popor care aştepta ca preşedintele să ia acea atitudine menită să-l pună la adăpost de eventuale atacuri teroriste, dar şi o încălcare flagrantă a Constituţiei! Pentru aceste motive, Klaus Iohannis trebuie să demisioneze de urgenţă! România nu-şi permite un preşedinte cu probleme penale dovedite şi nici unul care îşi deleagă atribuţii pe care doar el le poate avea, conform Legii fundamentale a statului român. Indiferenţa e, în acest caz, criminală... O crimă la adresa siguranţei naţionale...! Aşa cum Hollande se face vinovat în fata francezilor de morţii de la Paris, Iohannis este la fel de culpabil pentru românii pe care a ales să nu-i reprezinte, pe motiv de... weekend! Pentru el am un singur cuvânt pe care i-l voi repeta oricât trebuie: „Dégage, Iohannis!”.

Read More

Un popor mândru că e nefericit

  În existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci  de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei, domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii, ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.

Vremurile au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o rezistenţă; şi asta de 25 de ani...

Democraţia românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii. Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.

Unii promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit” mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite: „noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”. Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă. Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de conspiratori în folosul Moscovei.

Dar avem responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”: tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.

Haideţi în stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit, faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta, demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală). Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu... Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom rămâne „mândri” de supuşenia noastră.

Read More

„Drumeţ în calea lupilor”

  În ţara unde oamenii „dorm” 25 de ore din 24, viaţa se desfăşoară după alte reguli decât în restul lumii. Ca într-o adevărată Zonă Crepusculară, evenimentele cele mai grave nu reuşesc să mişte sau să impresioneze nişte locuitori ce au treabă şi sunt şi ocupaţi; ocupaţi să facă nimic...

  Tentativele de lovitură de stat, îndemnurile Occidentului de a ieşi în stradă democratic, n-au reuşit să clintească nişte oameni suficient de idiotizaţi încât să nu mai ştie ce se petrece în jurul lor. Cum tocmai pe lipsa lor de reacţie mizau şi comuniştii, aceştia au parcurs neabătuţi paşii către desăvârşirea dominaţiei lor asupra ţării, viitoare gubernie. Acum poate că românii se gândesc să protesteze, doar că timpul a trecut; e prea târziu... Încălcările legii comise de puterea roşie au şocat lumea democratică, incapabilă să înţeleagă ce fel de oameni sunt românii. Ei au rămas cu şocul, noi cu... televizorul...

  Colaborarea trans partinică s-a născut odată cu lovitura de stat numită generic „revoluţie”. Imediat a apărut Frontul fost conspirativ şi tot aşa de repede s-a născut o altfel de „democraţie”: „pluripartidism în interiorul Frontului Salvării Comunismului”. „Despotul luminat” a fost de acord să apară anumite partide, repede infestate cu agenţi de control filosovietici; astfel s-au născut partidele gândite să facă o „opoziţie constructivă”, dar şi „echidistanţa”, cea atât de utilă comuniştilor.

  Cu un sistem comunist ce a infestat totul, „cârpa kaghebistă” a pus bazele dominaţiei roşii asupra României. Din sistem n-a ieşit nimeni până la Traian Băsescu, deşi o tentativă o făcuse Coposu, dar fără a putea finaliza acţiunea. Acest sistem împărţise eşichierul politic în partid de stânga (fsn/pdsr/psd) şi partide de „dreapta”, în fapt – partide de stânga colaboraţioniste cu puterea comunistă. În această ultimă categorie se înscriu şi pnl, dar şi pdl.

  PDL s-a născut din fuziunea PD (un partid socialist desprins din fsn) cu o ramură a pnl, de asemenea de stânga şi era (ca şi azi) populat cu diverşi colaboratori, miniştri şi înalţi funcţionari guvernamentali din guvernările iliesciene. Apoi, aparent măcar, şefii PDL au schimbat direcţia convenită, fireşte, sub presiunea lui Traian Băsescu. Subteran, colaborarea nu a încetat, multe decizii ale partidului fiind subţire criticate de Blaga, cel despre care mereu „oponenţii” vorbeau cu un nefiresc respect. Asta a stârnit nedumeriri în epoca în care comuniştii foloseau un limbaj deșănţat la adresa puterii PDL, nedumeriri repede spulberate după prima lovitură de stat din 7 mai 2012. Partidul lui Blaga, fost PDL, l-a promovat pe cel care, pentru a parveni politic era dispus să colaboreze cu oricine, inclusiv cu gaşca de oligofreni ajunsă la putere – Predoiu. Politician şters, lipsit de convingeri şi bun la toate, Predoiu s-a remarcat mai mult prin ricoşeu, fiind generatorul unui Cod Penal bun pentru Elveţia, dar uluitor pentru România. Elaborat în perioada când usl se afla în opoziţie, Codul le foloseşte de minune celor care azi au puterea. Un Cod născut de fosta putere PDL, dar care foloseşte puterii usl, mai ales după corecturile aduse în timpul celei de-a două lovituri de stat bolşevice! Ce lovitură magistrală! PDL are cu ce se „mândri”; şi are tupeul să se declare de dreapta şi să propovăduiască unirea dreptei, probabil a partidelor de stânga, plasate „mai la dreapta” extremei stângi usl-iste.

  Intrarea în vigoare a unui Cod Penal pe care nu ei l-au făcut, ci doar l-au „corectat”, reprezintă adevărata lovitură de stat, dusă la bun sfârşit de data asta, pe care naţional-socialiștii români au dat-o programat şi cu instrumente „străine” lor. Acum pot să urle ipocrit că au încheiat cu codul similar comunist, deşi Codul anterior nu avea nimic politic, nici comunist şi nici din altă ideologie, dar care avea prevăzute pedepse drastice pentru anumite infracţiuni. De la 1 februarie e deschis drumul jafului fără limite şi fărădelegii ca manieră de guvernare, iar principalii beneficiari sunt chiar bolşevicii de la putere, indivizi care, în absenţa unui Cod favorabil, riscau să-şi termine guvernarea din „palatul” Jilava.

  Ce va urma? Nimic. Leprele guvernamentale mai au un singur „bastion” de cucerit: STS şi dacă vor reuşi, ţara va fi cum a spus Iorga: „drumeţ în calea lupilor”.

Read More

Întunericul vine de la Răsărit

  Vizita Victoriei Nuland s-a încheiat, la fel şi cea de la Paris... Când era la Bucureşti, Nuland a tras un semnal de alarmă; fireşte, diplomatic, dar pe deplin lămuritor: „va trebui să luptaţi din greu pentru democraţia voastră”. Asta venea după întâlnirea cu Preşedintele Băsescu şi după informarea lui detaliată. În ce privinţă? Să vedem ce putem citi printre rânduri...

Înainte de orice, propun să luăm în discuţie un şablon: „derbedeii de la guvernare aşteaptă fonduri de la chinezi”. Este tipul de idee pe care şi ei au vrut s-o implementeze în presă, prin vizita inopinată şi nu prea agreeată de chinezi, a primului oligofren la Beijing (să ne amintim că derbedeul a stat în Macao până ce chinezii au catadicsit să-l primească absolut formal). China n-are deloc interese comune cu cartelul instalat la putere la Bucureşti. China a investit în România ca ţară UE, nu în România, nu contează din ce organizaţie face ea parte; chinezii au bani foarte mulţi, dar nu risca nici măcar un dolar. Ca piaţă de desfacere, România nu contează pentru chinezi, dar UE este partenerul economic principal al Chinei. O scoatere forţată a României din UE, va antrena şi retragerea investiţiei făcute de chinezi. Un exemplu: Huawei, al doilea producător mondial de smartphone-uri a investit în România pentru a putea produce în UE şi, automat, pentru a putea vinde fără taxe în Comunitatea Europeană. Ieşirea ţării noastre din UE ar lovi sever în interesele economice ale Chinei, iar susţinerea puciştilor ar duce la un dezacord cu UE şi SUA de care chinezii se feresc că dracul de tămâie. Aşadar, orice ajutor chinez pentru manevrele bolşevice de la Bucureşti este exclus cu desăvârşire.

Cu toate acestea, minciunile fără măsură, politica economică dezastruoasă şi manevrele de satisfacere a baronilor locali au dus alianţa penală într-o situaţie deloc de invidiat. Cu DNA-ul pe urme şi cu o scădere fioroasă de popularitate, scădere ce a fost permanent mascată de sondaje contrafăcute, uniunea socialistă ştie prea bine că eşecul în alegeri e sigur, cum la fel de uşor de prevăzut este şi pierderea puterii, dacă alegerile sunt corecte. În aceste condiţii, banda roşie are o singură carte de jucat: cea a loviturii de stat, mascată sau nu. Din fericire, nu sunt nici atât de solidari cum apar „pe sticlă” şi nici atât de inteligenţi pe cât ar vrea ei să pară. Din aceste două „carenţe” a rezultat... o vizită, cea a EMISARULUI SPECIAL american în câteva capitale europene, printre care şi Bucureşti. Să luăm în discuţie un scenariu posibil: Nuland a venit la Bucureşti şi l-a informat pe Preşedinte despre planurile ponto-ruseşti de a scoate România din sistemul scutului antirachetă. După discursul Preşedintelui şi referirile sale diplomatice la posibile legături ale derbedeilor roşii cu entităţi teroriste, ne puteam gândi că aluzia priveşte legăturile destul de străvezii ale psd cu Hezbollah, dar nu, ele fiind deja în atenţia SRI. Personal, cred că aceste legături ale psd/usl sunt cu o altă entitate teroristă, una declarată ca fiind un duşman al Occidentului civilizat: Coreea de Nord. Arsenalul militar, în general şi cel nuclear, în particular, fac din Coreea comunistă un stat terorist şi un duşman al civilizaţiei mondiale, exact cum se manifestă şi oligofrenii de la Bucureşti.

Dar ajutorul coreean nu incumbă şi un interes major coreean... El trebuie căutat în altă parte, la Moscova. Singura care ar câştiga de pe urma unei potenţiale ieşiri a României din UE şi NATO, ar fi Rusia, şi prin izolarea Moldovei de UE, dar nu doar atât. România, în schimb (iar puciştii nu cred că au luat în calcul asta), ar intra în faliment de ţară în maxim două săptămâni de la scoaterea noastră din rândul ţărilor europene civilizate şi democratice. Nuland s-a oprit la Paris, a obţinut de la Hollande neimplicarea sa ca socialist şi, imediat, socialiştii europeni s-au disociat de bolşevicii de la Bucureşti. În acest moment, cancelariile europene ştiu ce se pregăteşte la Bucureşti, iar puciştii nu au prea multe soluţii: ori abandonează lovitura de stat, pierd puterea treptat, dar mai rămân din ei în libertate, ori o dau şi vor intra aproape in corpore la puşcărie. Cine îşi imaginează că aceste jivine fac ce vor în ţara unde sunt componente esenţiale ale scutului antirachetă american, e într-o gravă greşeală. Lupta este inegală; de o parte se plasează UE, SUA şi lumea civilizată, de cealaltă – o şleahtă de jigodii, Rusia şi Coreea de Nord. Da, românii vor avea o luptă grea de dus, ieşind în stradă democratic. Dacă nu, vor ieşi milioane, dar ţara va fi în prăpastie când se vor decide ei s-o facă.

Read More

Ce va fi după Nuland ?

 Spre deosebire de ruşi, celebri pentru cinismul limbajului lor diplomatic, americanii sunt mult mai nuanţaţi; tot ceea ce spun e în cheia tipică a interesului SUA la nivel mondial şi nu lasă cu uşurinţă să răzbată adevăratele mesaje pe care vor să le transmită. Acelaşi limbaj a folosit în timpul vizitei la Bucureşti şi subsecretarul de stat Victoria Nuland. Oricât au fost de abrupte întrebările pe care presa le-a pus, ea a găsit mereu soluţia cea mai potrivită pentru ca mesajul să plece, dar el să fie înţeles doar de cei avizaţi. Discursul său aparent incolor, ascunde însă înţelesuri importante, minunat exprimate voalat.

Unele mesaje au fost deja interpretate, în general corect, în opinia mea. S-a spus că doamna Nuland ar fi exprimat o opoziţie faţă de proiectata, la nivel de dorinţă, unire cu Moldova de peste Prut; nici vorbă despre aşa ceva! Din contră, subsecretarul de stat a arătat că poziţia SUA faţă de acest subiect este una favorabilă, dacă se respectă suveranitatea Republicii Moldova şi dreptul ei de a decide în această privinţă. În acest fel, Departamentul de Stat s-a plasat pe exact aceeaşi poziţie cu Preşedintele Băsescu, pentru că nici el n-a spus că vrea o unire forţată, ci una care să vină firesc şi legal, cu respectarea dorinţei locuitorilor ei.

Un accent nu foarte evident ca număr de cuvinte, dar foarte apăsat ca ton a fost pus de către doamna Nuland pe lupta grea pe care românii ar trebui s-o ducă pentru a păstra ceea ce au câştigat cu sacrificii, dar şi pentru a păstra ţara ca stat de drept. Poate că n-are legătură motivul pentru care tonul doamnei Nuland a fost astfel, cu dispariţia aproape halucinantă a primului oligofren, dar poate că totuşi are... O interpretare a spuselor subsecretarului de stat ar putea fi aşa: „aveţi grijă, că ăştia nu renunţă la a da o lovitură de stat, aşa că trebuie să luaţi şi voi atitudine, indiferent dacă faceţi parte dintr-un partid sau nu, dacă vreţi să rămâneţi în lumea civilizată”. Când auzim de lovitură de stat, primul gând care ne vine în minte este că derbedeii de la putere vor atenta la instituţiile fundamentale ale statului de drept, dar nu e deloc obligatoriu să fie aşa.

Fuga primei jivine guvernamentale poate fi doar o strategie ţigănească, o manieră de a nu se angaja oficial că renunţă la ticăloşii de stat, dar nu ştiu dacă fuga din ţară era obligatorie. Urmând modelul mentorului său, puşcăriaşul Năstase, primul oligofren putea să facă o vizită „de neamânat” în ţară; în felul ăsta scăpa de o întâlnire ce se anunţa a fi deosebit de „contondentă” pentru primul plagiator. Cu toate astea, pramatia guvernamentală a părăsit ţara (aşa se pare; oricum, Victoria Nuland i-a spus exact Preşedintelui unde se află vietatea) după venirea înaltului demnitar american, plecând spre „necunoscut”. Desigur, această plecare poate fi rezultatul înapoierii mintale a subiectului, dar ea poate fi generată la fel de bine şi de un plan ce va fi pus în aplicare poate chiar de luni, plan ce vizează acapararea puterii de către gaşca neo-bolșevică aflată la putere.

Sondajele de opinie măsluite nu pot ţine locul realităţii decât la tele-vizuinile supuse mogulilor, dar ea, realitatea e diferită. Un partid care a minţit din greu, care a înşelat grav populaţia şi care a comis fărădelegi aproape la drumul mare, statistic e departe de sondajele fastuos împopoţonate pentru prostime. Cu un 20% pentru psd şi cam tot aşa pentru pnl (celelalte partide din usl sunt lipsite de importanţă statistică), leprele guvernamentale nu au de gând să dea piept cu electoratul pentru alegerile prezidenţiale. Oricât sunt în stare să mintă, de-acum principalii lor adversari sunt propriile fapte; ele vor sta mărturie că sunt doar nişte nenorociţi care înşeală populaţia, dar şi care fură de la buget în propriul beneficiu. Nu, n-au nici o şansă la prezidenţiale, mai ales când candidatul opoziţiei unite va fi unul de talia lui M.R.Ungureanu.

Ce le rămâne de făcut? Au ajuns la putere prin fraudă, minciună şi înşelătorie, dar credibilitatea acestui arsenal este terminată. Cum ar putea să-şi mai adjudece fotoliul prezidenţial? Puterea lor e efemeră, iar probabilitatea ca ei să-şi poată termina mandatul de 4 ani e din ce în ce mai scăzută. „Salvarea” lor este lovitura de stat, pentru ca apoi să poată organiza un simulacru de alegeri prezidenţiale, iar frauda să dea preşedintele pentru următorii 5 ani. Nu am nici o îndoială că vor încerca (poate de mâine, poate nu), dar la fel nu mă îndoiesc că vor da greş, luând calea Jilavei pentru următorii 15 ani. 

Read More

Tăcerea pieilor

 Aşa cum foarte bine a intuit KGB-ul  ilici, „liniştea” e primordială la români. Au vrut linişte şi o au din plin, cel puţin de la Duminica Orbului încoace. L-au văzut pe Micul Mao în Parlamentul European, secondat de Căcărău şi „ăla micu’”, cerând sancţionarea României, dar, în linişte, i-au adus la putere. Nu i-a frapat nimic pe românii cu activitate cerebrală simbolică, aşa că au votat cu mândrie. Astfel s-a umplut Parlamentul de clienţi pentru puşcăriile patriei şi Guvernul de infractori. Şi din nou, românilor nu li s-a părut nimic straniu, văzând cum miniştrii sunt schimbaţi pentru a putea pleca în câte o lungă deplasare la Jilava, nici cum din mormanul de parlamentari, unii urmează acelaşi drum ca şi complicii lor de la Guvern.

Mânaţi de sloganuri goebbelsiene, proferate fără perdea, neo-bolșevicii nu s-au dat înapoi să dea o lovitură de stat, apoi şi pe a doua, la fel de nereuşită, dar românii au rămas tăcuţi.

Au promis că vor creşte salariile şi pensiile şi au minţit; au promis că vor creea locuri de muncă şi au făcut locuri în... şomaj; au promis că vor scădea taxele şi nu doar le-au mărit, ci le-au şi înmulţit; ţara s-a angajat alături de NATO şi UE, dar primul oligifren regreta că la licitaţiile trucate nu participă... ruşii... Şi pot continua lista, care e impresionantă, lista de „fapte” contrare promisiunilor. Pentru toate, românii păstrează o tăcere complice, una extrem de convenabilă „haiducilor” ce subtilizează sume enorme din bani publici. Din acest motiv, sloganul lor este, ca şi în 20 mai 1990, „avem nevoie de linişte (pentru a fura n.a.), oameni buni!”.

În precedentul dosar, puşcăriaşul Năstase sfida democraţia, sfida justiţia şi îi sfida pe români, postând pe blog din celulă şi arătând că el e „mai egal” decât restul puşcăriaşilor de drept comun. Cum era de aşteptat, nici un organ al statului, nici un demnitar pus să apere statul de drept nu a cerut ca această anomalie să fie curmată încă de la început. Presa a semnalat asta doar că pe un fapt divers, oarecum amuzant, iar populaţia iar a tăcut.

Neobrăzarea comuniştilor români este practic fără limite; sunt atât de o josnici încât n-au nici o tresărire să participe la pelerinaje creştine, să facă apel la „justiţia divină” şi să se arate ca fiind extrem de religioşi, deşi ei sunt nişte secături necredinciase, ce se închină doar banului public care le trece în buzunare. Lasă în părăsire o staţiune istorică, Herculane, dar iau miliarde din bani europeni pentru a construi una nouă alături (Baia de Aramă), în proprietatea lui Dragnea. Şi iarăşi nimeni nu iese din tăcerea care, nu-i aşa, „e de aur” ; sau cu dinţi de aur...

Europa ne-a arătat în repetate rânduri că drumul pe care suntem conduşi de o clică infracţională nu este cel normal pentru o ţară democratică şi, cu atât mai puţin pentru una europeană ; în spaţiul Schengen România are interzis, dar cine să ceară demisia responasabililor? Gângăvi pe jumătate, românii se simt în stare să laude ceea ce la vecinul lor ar blama, dar tot în linişte, mai mult acceptând toate situaţiile nefireşti, decât luând poziţie. Contează că o jivină îi face „râme” şi „laşi”, doar pentru că ei nu se simt să iasă în stradă în apărarea patrihoţului său frate? Nu, pentru români nu asta contează, cum nici pentru presă – mai mult decât la nivel de cancan – iar viaţa merge înainte şi economia în jos, în linişte; ei sunt „mândri de a fi români”...

În curând vom avea alegeri, întâi europarlamentare şi apoi prezidenţiale. E trist să constatăm că ele ne vor prinde cu un popor vegetal, incapabil să discearnă binele de rău, adevărul de minciuna cea mai grosolană şi cinstea de hoţia ajunsă la nivelul cel mai îngrijorător din Europa. Să avem speranţe că poporul se va trezi din amorţire şi se va desprinde de aburii „alcoolului” infuzat în organismul social de către o bandă de jefuitori la drumul mare? „Piesa” asta am mai trăit-o, iar după ea Parlamentul s-a transformat în Marea Adunare Naţională.

Read More

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

 Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.

Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. 

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.

Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.

John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?

Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.  

 John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico 

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

Read More