Ruşinea de a fi român io(h)anit

                                

 De-a lungul timpului s-a tot vorbit populist despre „mândria de a fi român”... Fireşte, sintagma e idiotizantă şi complet lipsită de sens, mai ales în zilele noastre. Popor vegetal, lipsit de obişnuinţa cogitării şi mare amator de bălăceală în noroiul politic actual, românii n-au reuşit să capete reflexe democratice. Ca urmare, abuzurile puterii roşii, ca şi încălcările ei flagrante ale legii au rămas nesancţionate popular. Pe cale de consecinţă, escaladarea acestor ieşiri din legalitate a ajuns să contureze în România, o scenă pe care se „joacă” mereu piese de teatru absurd, din ce în ce mai absurd şi mai grobian.

Preşedintele României, pentru a nu face notă discordantă cu restul bandei care l-a adus la Cotroceni, face un salt în timp (înapoi, fireşte) şi se imaginează în timpul domniei lui Cuza; sasul de la ţară se visează „principe elector” şi se comportă corespunzător. Nu mă voi referi la paltonul aruncat pe capota maşinii, la Paris, pentru că asta e doar o chestiune de educaţie, iar el, plecând la şcoală de la 6 ani, n-a avut timp să-şi termine educaţia elementară. Dar, dacă asta e scuzabil în ochii marginalilor societăţii româneşti, gestul n-a trecut neobservat în cancelariile europene, iar asta nu generează vreun fel de mândrie naţională.

Presa româna, plină de coloane vertebrale de melc, s-a grăbit să-i spună soţiei prezidenţiale „prima doamnă”, plagiind din prostie și slugărnicie funcţia oficială cu acelaşi nume din SUA. Preşedintele n-a avut reacţia firească unui om educat, aceea de a respinge o asemenea porcărie. Asta l-a măgulit şi l-a făcut să se simtă bine, tocmai pentru că n-a resimţit jena pe care românii au trăit-o în locul lui. Această „primă doamnă”, mult şi nejustificat mediatizată, spunea undeva că ea nu se simte bine în Bucureşti şi, mai mult de-atât, îi lipsesc elevii săi din Sibiu. Ca urmare, doamna în cauză şi-a luat puţinul bagaj şi s-a întors acasă la ea. De ce să n-o facă, dacă soţul îi făcuse cadou o ţară?! Conta că protocolul spunea altceva? Nu. Ca soţie a preşedintelui, madam Iohannis era obligată să stea cu soţul, în Bucureşti, dar mitocănia a fost mai puternică. Acea mentalitate joasă, a plebei ajunse sus, drapată în politeţe, dar prin care răzbate fără efort lipsa crasă a educaţiei – s-a manifestat şi la cuplul prezidenţial. De ce trebuia să stea doamna în Bucureşti, cu soţul ei? Pentru că acesta, în weekend pleacă acasă, la Sibiu, deşi RAPPS i-a pus la dispoziţie o casă. N-ar fi grav, dacă nu s-ar ivi situaţii în care prezenţa sa în Capitală să fie imperios necesară. O asemenea situaţie a apărut vineri, când nişte terorişti au masacrat fără alegere, francezi şi români.

Reacţiile europene au fost rapide, atât ale preşedinţilor, cât şi ale statelor din UE. Doar România n-a avut reacţie, alta decât formală şi neoficială. În timp ce ISIS anunţa alte atacuri în ţările europene pentru sâmbătă şi duminică, preşedintele României... era absent. A scris pe facebook câteva cuvinte şi atât. Deşi trebuia să convoace imediat CSAT-ul, singura convocare a fost a guvernului interimar, care a discutat, a stabilit, a cercetat şi a ieşit cu o declaraţie a premierului interimar: nici un român nu se afla printre decedaţii şi răniţii de la Paris. După o oră de la prezentarea sentenţioasă a unei situaţii despre care habar n-avea, Câmpeanu a aflat că doi români au murit în atentatele groazei. În acest timp, preşedintele posta pe facebook şi atât. Nişte români muriseră, ţara putea fi ameninţată de atacuri teroriste, iar el stătea la Sibiu, în weekend. Nici măcar nu s-a simţit să vină la Cotroceni, ca prezenţă doar şi să meargă la Ambasada Franţei pentru a prezenta condoleanţe în numele său şi al poporului pe care s-a obligat să-l reprezinte. L-a trimis pe Lazăr Comănescu, de parcă pe ăla îl alesese cineva ca reprezentant.

Klaus Iohannis, implicat adânc în scandalul penal al caselor pe care le-a pierdut pentru că intrase în posesia lor ilegal, stătea la Sibiu, în timp ce ţara era lăsată de izbelişte. Nici o acţiune prevăzută în fişa postului său de preşedinte nu s-a petrecut, nici o reacţie oficială a statului român nu a avut loc, nimic din firescul politic european n-a existat la noi... Iohannis era liber, în familie şi nu avea timp şi chef de vreo reacţie prezidenţială. Această atitudine e departe de a fi calificată drept gafă! E de-a dreptul o sfidare la adresa unui popor care aştepta ca preşedintele să ia acea atitudine menită să-l pună la adăpost de eventuale atacuri teroriste, dar şi o încălcare flagrantă a Constituţiei! Pentru aceste motive, Klaus Iohannis trebuie să demisioneze de urgenţă! România nu-şi permite un preşedinte cu probleme penale dovedite şi nici unul care îşi deleagă atribuţii pe care doar el le poate avea, conform Legii fundamentale a statului român. Indiferenţa e, în acest caz, criminală... O crimă la adresa siguranţei naţionale...! Aşa cum Hollande se face vinovat în fata francezilor de morţii de la Paris, Iohannis este la fel de culpabil pentru românii pe care a ales să nu-i reprezinte, pe motiv de... weekend! Pentru el am un singur cuvânt pe care i-l voi repeta oricât trebuie: „Dégage, Iohannis!”.

Read More

Tăcerea pieilor

 Aşa cum foarte bine a intuit KGB-ul  ilici, „liniştea” e primordială la români. Au vrut linişte şi o au din plin, cel puţin de la Duminica Orbului încoace. L-au văzut pe Micul Mao în Parlamentul European, secondat de Căcărău şi „ăla micu’”, cerând sancţionarea României, dar, în linişte, i-au adus la putere. Nu i-a frapat nimic pe românii cu activitate cerebrală simbolică, aşa că au votat cu mândrie. Astfel s-a umplut Parlamentul de clienţi pentru puşcăriile patriei şi Guvernul de infractori. Şi din nou, românilor nu li s-a părut nimic straniu, văzând cum miniştrii sunt schimbaţi pentru a putea pleca în câte o lungă deplasare la Jilava, nici cum din mormanul de parlamentari, unii urmează acelaşi drum ca şi complicii lor de la Guvern.

Mânaţi de sloganuri goebbelsiene, proferate fără perdea, neo-bolșevicii nu s-au dat înapoi să dea o lovitură de stat, apoi şi pe a doua, la fel de nereuşită, dar românii au rămas tăcuţi.

Au promis că vor creşte salariile şi pensiile şi au minţit; au promis că vor creea locuri de muncă şi au făcut locuri în... şomaj; au promis că vor scădea taxele şi nu doar le-au mărit, ci le-au şi înmulţit; ţara s-a angajat alături de NATO şi UE, dar primul oligifren regreta că la licitaţiile trucate nu participă... ruşii... Şi pot continua lista, care e impresionantă, lista de „fapte” contrare promisiunilor. Pentru toate, românii păstrează o tăcere complice, una extrem de convenabilă „haiducilor” ce subtilizează sume enorme din bani publici. Din acest motiv, sloganul lor este, ca şi în 20 mai 1990, „avem nevoie de linişte (pentru a fura n.a.), oameni buni!”.

În precedentul dosar, puşcăriaşul Năstase sfida democraţia, sfida justiţia şi îi sfida pe români, postând pe blog din celulă şi arătând că el e „mai egal” decât restul puşcăriaşilor de drept comun. Cum era de aşteptat, nici un organ al statului, nici un demnitar pus să apere statul de drept nu a cerut ca această anomalie să fie curmată încă de la început. Presa a semnalat asta doar că pe un fapt divers, oarecum amuzant, iar populaţia iar a tăcut.

Neobrăzarea comuniştilor români este practic fără limite; sunt atât de o josnici încât n-au nici o tresărire să participe la pelerinaje creştine, să facă apel la „justiţia divină” şi să se arate ca fiind extrem de religioşi, deşi ei sunt nişte secături necredinciase, ce se închină doar banului public care le trece în buzunare. Lasă în părăsire o staţiune istorică, Herculane, dar iau miliarde din bani europeni pentru a construi una nouă alături (Baia de Aramă), în proprietatea lui Dragnea. Şi iarăşi nimeni nu iese din tăcerea care, nu-i aşa, „e de aur” ; sau cu dinţi de aur...

Europa ne-a arătat în repetate rânduri că drumul pe care suntem conduşi de o clică infracţională nu este cel normal pentru o ţară democratică şi, cu atât mai puţin pentru una europeană ; în spaţiul Schengen România are interzis, dar cine să ceară demisia responasabililor? Gângăvi pe jumătate, românii se simt în stare să laude ceea ce la vecinul lor ar blama, dar tot în linişte, mai mult acceptând toate situaţiile nefireşti, decât luând poziţie. Contează că o jivină îi face „râme” şi „laşi”, doar pentru că ei nu se simt să iasă în stradă în apărarea patrihoţului său frate? Nu, pentru români nu asta contează, cum nici pentru presă – mai mult decât la nivel de cancan – iar viaţa merge înainte şi economia în jos, în linişte; ei sunt „mândri de a fi români”...

În curând vom avea alegeri, întâi europarlamentare şi apoi prezidenţiale. E trist să constatăm că ele ne vor prinde cu un popor vegetal, incapabil să discearnă binele de rău, adevărul de minciuna cea mai grosolană şi cinstea de hoţia ajunsă la nivelul cel mai îngrijorător din Europa. Să avem speranţe că poporul se va trezi din amorţire şi se va desprinde de aburii „alcoolului” infuzat în organismul social de către o bandă de jefuitori la drumul mare? „Piesa” asta am mai trăit-o, iar după ea Parlamentul s-a transformat în Marea Adunare Naţională.

Read More

Păcăleala FMI de 1 aprilie

 Încă un pic şi vine primăvara; luni, pe 1 aprilie. Fireşte, ziua nu e una a păcălelilor pe toate planurile, pentru că venirea primăverii e reală. Dar, din nefericire, pe 1 aprilie vom avea şi „păcăleli” naţionale sau, cel puţin, atunci va începe seria lor.

Să urmărim discursurile bombastice ale derbedeilor de la putere, să ne uităm cum vor ei (doar declarativ) să facă şi să dreagă şi cum nu pot ei, chipurile, din cauza UE, să ridice poporul român „pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei”... Desigur, nu doar UE e de „condamnat” pentru situaţia economică în care se află azi România şi în care se va afunda şi mai rău de săptămâna viitoare, ci şi FMI. Ei sunt, în viziunea usl, inamicii „traiului pe vătrai” pe care ei cică l-au programat pentru prostimea mult prea credulă la vorbele lor.

Discursurile în „limbă de rumeguş” nu mai miră pe nimeni, dar ele nu vin întâmplător. Dintotdeauna, declaraţiile bombastice şi buruienoase la adresa străinătăţii au fost apanajul fasciştilor şi al bolşevicilor care ascundeau în spatele vorbelor realitatea crudă. De această dată, scopul este abaterea atenţiei de la relaţia cu FMI. Săptămâna aceasta se încheie acordul semnat anterior de guvernul Boc, acord ce a funcţionat de un an încoace în două „bujii” din patru din cauza abuzurilor uriaşe comise de uslaşi din 7 mai trecut. Reînnoirea lui este imposibilă, Fondul refuzând să dea bani unor spoliatori ai bugetului naţional, cei care se fac responsabili pentru răsturnarea tuturor prognozelor economice.

Am avut o creştere economică mică (2,5%), dar sănătoasă, cu o prognoză foarte bună de majorare a ei (4%); acum, după dezmăţul usl şi după economia lăsată în voia sorţii, creşterea este de... 0%, cu perspective negative în viitorul apropiat (nu vreau să mă gândesc la economia din viitorul pe termen mediu şi lung ca să nu mă ia cu frisoane). Acest progres economic a fost posibil datorită reformelor dure impuse de FMI şi asumate curajos de guvernul Boc. Premierul şi guvernul său s-au sacrificat politic promovând măsuri economice impopulare, dar economia naţională era mai importantă, aşa că au făcut ceea ce de 23 de ani nimeni nu a vrut să facă. Rezultatele începuseră să se vadă ca nişte ghiocei primăvara devreme, dar semnele şi semnalele interne şi externe erau evidente: toate organismele internaţionale, politice şi/sau economice apreciau efortul pe care românii l-au făcut în timpul guvernărilor Boc şi Ungureanu; doar românii înşişi – nu. Chicotind isteric şi cu miştocăreli bulevardiere, fasciştii îi încurajau pe români să-şi afirme nemulţumirea şi să-i aducă la putere, ceea ce s-a şi întâmplat.

Trădările şi alegerile fraudate, locale şi parlamentare, i-au adus pe bolşevici la performanţe electorale greu de imaginat de la Ceauşescu încoace şi, iată, azi deţin puterea discreţionar aproape. Opoziţia politică nu mai există, mai ales după Blaga, această glumă (blague în franceză) tristă care a dus la desfiinţarea PDL, Preşedintele e faultat în permanenţă şi nici Justiţia nu se simte mai bine. Presa de „opoziţie” îşi face treaba ei, adică arată cu degetul spre „vinovatul” de serviciu, Traian Băsescu. El ar fi, chipurile, responsabil de destrămarea PDL şi tot el ar trebui să-şi asume eşecul economic în care ne-a băgat usl. Greşit de la un capăt la altul! Preşedintele a fost, e limpede, „locomotiva” care a dus PDL la guvernare şi, dacă pedeliştii n-ar fi trădat, tot acolo ar fi fost şi azi. Pe rând au trădat majoritatea lor: întâi au fost parlamentarii PDL care au trecut contra cost în rândurile psd şi pnl, apoi a fost Foaieverde şi, mai recent, Blaga şi toată pletora de politicieni care îl susţin.

Să ne amintim că PDL s-a format prin fuziunea PD cu „aripa” desprinsă din pnl în 2005 şi să observăm că aceiaşi „liberali” veniţi atunci să dea o nouă orientare PD-ului, azi sunt cei care promovează, mai deschis sau mai pe ascuns o fuziune a PDL cu... pnl. Astfel, din „democrat-liberali” vor mai rămâne doar „democraţii” în căutarea unei mişcări de dreapta în care se pot regăsi; „liberalii” revin la partidul de bază, aripa psd-ului rebotezată pnl.

Dacă în plan politic este evident că stăm dezastruos, nici în plan economic lucrurile nu sunt mai roz, ba chiar dimpotrivă. Începând cu 1 aprilie, România va fi nevoită să găsească o cale pentru ca absenţa unui acord cu FMI să nu ducă la prăbuşirea economică altfel previzibilă. Cine în România e capabil să facă aşa ceva? Parlamentarii sunt preocupaţi de subordonarea justiţiei şi de privilegiile lor, guvernul „d-rului Schengele” este complet habarnist, iar Preşedintele nu poate să facă nimic atât din perspectiva funcţiei sale, cât şi din cauza frondei permanente a uslaşilor cu domnia sa.  Cu toate astea, absenţa unui acord cu FMI va veni ca o lovitură de măciucă în moalele capului economiei naţionale şi abia atunci românii iubitori de asistenţă socială, lene şi „dolce far niente” vor realiza la ce a dus votul lor neasistat de o activitate cerebrală notabilă. E drept, vine primăvara, dar pentru economie va începe o iarnă lungă şi dureroasă.

Articol preluat de pe Almanahele Goagăl

Read More

« Pentru o Românie cu fruntea sus ! »

 Lansarea oficială a Mişcării a fost o surpriză pentru foarte mulţi. Discursul lui Marian Iancu a ieşit din peisajul obişnuit în politica românească postdecembristă. Mesajul principal poate fi sintetizat chiar ca o lozincă : « Pentru o Românie cu fruntea sus ! ». Lansarea ei a fost semnalul că dreapta reală se construieşte, iată şi în România, respectând principiile de bază ale unei drepte europene : o construcţie de jos în sus, la care contribuie toată lumea, indiferent de poziţia ocupată în cadrul Mişcării, o şcoală de gândire ce se adresează fiecărui român în parte, nu unei colectivităţi neprecizate.

Vremea politicienilor ce-şi fac partide folosind votul popular pentru a accede la putere trebuie să se încheie. Mişcarea Populară, ca un curent politic formator va demonstra fiecărui cetăţean că politica se face altfel, modern şi fără ocolişurile obişnuite fiecărui partid existent azi în România. Toţi membrii Mişcării vor trebui să activeze permanent ; noi nu facem campanie electorală şi nici o campanie de imagine. Contactul cu populaţia trebuie să fie continuu, în oraşe sau la sate, în toată ţara, dar şi românii trebuie să-şi aducă aportul la această construcţie ce le este dedicată. Timpul mâinii întinse către bugetul de stat a trecut. Acum trebuie să ne înhămăm la « jugul » deloc uşor de purtat al ridicării României cel puţin la nivelul unde era cândva, când Bucureştiul era « Micul Paris ». Valorile naţionale atât de cumplit răsturnate azi, trebuie să se reaşeze acolo unde le e locul. Trebuie să facem în aşa fel încât butada « cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are… tot aşa » să devină istorie. În România pe care cred că o dorim imensa majoritate, lenea şi chiulul nu pot fi mai bine văzute decât munca stăruitoare şi participarea responsabilă la marile proiecte naţionale.

Justiţia de azi este o instituţie moartă, după atacurile succesive ale extremei stângi rusofile. Justiţia romană a încetat să mai facă dreptate, ori românii asta au în memoria colectivă , asta vor de la cei care sunt puşi s-o împartă. Nu mai avem nevoie de pedepse insignifiante pentru infractorii de partid şi de stat şi ani grei de puşcărie pentru amărâţii care nu au din ce să plătească un avocat care să le susţină cauza. Justiţia română va trebui să reînveţe ce e dreptatea şi s-o împartă orbeşte, fără a ţine cont de poziţia ocupată de un inculpat sau altul. Mişcarea Populară va milita permanent pentru ca în faţa instanţelor de judecată românii să fie egali. Dacă actualii magistraţi nu sunt capabili să facă asta sau sunt mânaţi de diverse interese, atunci ei trebuie să părăsească posturile ocupate azi ; astfel de magistraţi nu fac cinste nici Justiţiei şi nici românilor. Cu toţii trebuie să reformăm sistemul judiciar şi împreună trebuie să-l determinăm să revină la poziţiile pe care le avea înainte de lovitura de stat bolşevică  din 23 august 1944.

Se vorbeşte despre un aşa-numit « pol de dreapta » şi nu lipsesc îndemnurile la înjghebarea lui. Nu cred că un asemenea « pol » va exista vreodată, altfel decât că alianţă politică electorală între partide. Mişcarea Populară vine să înlocuiască asemenea construcţii efemere, dintre partide foarte diferite ideologic şi/sau ca interese de grup. Dreapta nu se clamează, nu se afirmă (de multe ori mincinos), ci se construieşte, prin munca asiduă a celor responsabili şi care înţeleg valorile autentice ale dreptei. Asta îşi propune Mişcarea şi prin asta este ea  diferită. Nu, noi nu luptăm cu stânga şi nici cu extremă stângă comunistă (decât indirect), ci luptăm pentru un nou curent, pentru această şcoală de gândire care să ducă la ridicarea şi conştientizarea românilor. Odată treziţi la realitate, oamenii vor şti singuri ce să facă, de unde vine răul, corupţia, jaful şi căderea economică.

Aşa să ne-ajute Dumnezeu !

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Articoli nepoliticoși; proză politică — proză limbistică

 Sînt persoane — singulare sau colective — cari-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sînt personale şi nu de principii.

Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna ... Cum se poate — dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter ... politic — oameni pe care nu poţi conta, factori cu cari nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune or rele, totuna, pe cari cunoscîndu-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cumcă în împregiurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa — dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune or rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc.

Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune.

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate ... Nu vezi că toţi îmblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru ... chivirnisală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre : că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. ,,Sîntem naţiunea ... nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!" Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea,  neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dmv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe dătorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit.

Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministeriu de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţărei!

Trei moduri sînt de-a rezolva o cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti ... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îşi scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o ... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti ... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, mai cuminţi. Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne esplicăm.

Azi sînt în România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni cari zgîrie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească la măsline or să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-a luat meseriei, cîte comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturei! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întîi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sînt absorbite de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sînt decît amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele din România liberă.

 Încă un rău au oamenii din România : înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu


Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

"O serioasă turburare..." de Mihai Eminescu

 O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sînt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părinţească, ci trebuie să şi le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, daca nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, gemidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor.

Romanii şi în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenţei populaţiei care, rămasă în ţară, ar îneca în valurile ei şi statul şi cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendenţelor comuniste agrarii. Daca socialismul oraşelor industriale e esplicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pământ nempărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot îmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în patrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei ai cării hrănitoare sânt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.

La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învaţătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noştri se bucură de progresul ideilor lor se înţelege de sine.

6 august 1878

Read More

Ce va fi Miscarea Populara?

 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.

După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.

Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?

Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.

Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.

Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.

Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Read More