Cronica unui divorţ demult anunţat

 Nu ştiu dacă şi-a pus cineva problema, dar de ce se rupe alianţa infracţională ? În aparenţă, pentru că nu vrea Căcărău ca în guvern să existe un vicepremier pe nume « ăla micu’ »… Ăsta e motiv pentru a ieşi de la guvernare, de a nu mai candida el la prezidenţiale ? Fireşte că nu !

Dacă ar merge împreună la prezidenţiale, eşecul ar fi asigurat ; până în decembrie, nici împreună nu ar realiza un scor de 40%, pentru că graficele nord-coreene, manipula(n)te nu ţin loc de creştere a nivelului de trai, taxele sunt concrete şi la fel creşterile de preţuri. „Fracturarea” uniunii roşii este o soluţie de salvare a partidului comunist, altfel una anunţată încă din 2012 de către Puiu Hașoti: psd va fi la putere, iar pnl – în opoziţie. Când asta, n-a spus... Iată că a venit şi momentul ca „profeţiile” lui Hașoti, profeţii ieşite direct din „laboratoarele” ideologice iliesciene, să se-mplinească, iar usl să se „rupă”. Din acest „divorţ” vor câştiga ambele găşti: eşecul economic îl vor arunca până la saturaţie unii în cârca celorlalţi, iar poporul, prost cum se ştie, se va împărţi în două. Unii, puţini, vor milita pentru psd şi vor spune că ministerele economice au aparţinut pnl, „uitând” să spună că miniştrii de resort erau psd-isti camuflaţi în liberali. Ceilalţi vor tuna şi vor fulgera în discursuri fulminant „anticomuniste”, spunând că ei au vrut, dar n-au putut şi, aproape pe nesimţite, vor acapara o dreaptă extrem de şovăielnică şi condusă de personaje incapabile să înţeleagă abc-ul doctrinelor: liberalii sunt de stânga, nu de dreapta, aşa cum se ştie şi istoric, dar şi ideologic.

Va urma o perioadă în care oricum nimeni nu va guverna, elemente „izolate” din pnl vor susţine parlamentar psd-ul şi tot aşa ne vom trezi în noiembrie, în campania electorală pentru prezidenţiale. Populaţiei îi va fi fost inoculată minciuna istorică numită „liberalii sunt de dreapta”, aşa că nu va ezita să voteze aceasta „dreaptă” oferită insidios de către „cârpa kaghebistă”, în timp ce reminescenţele a ceea ce se dorea a fi dreapta vor fi izolate şi anemice, ca şi până acum, de altfel.

Alianţele nu se vor lăsa aşteptate... Primul „tren” de „emigranţi” din pnl a ajuns deja în PNŢ-CD, aşteptând momentul ales de Partid pentru a scurtcircuita unul din partidele aflate în opoziţie, unul ce promitea a fi de dreapta. Anumite simpatii pseudo-ideologice vor duce la alianţe stranii şi pentru FC, că PMP n-are nevoie de „ajutor” pentru a se neantiza. Oricât ar părea de ciudat, Căcărău şi compania îşi vor îndeplini misiunea pe care „tătucul” partidului unic le-a încredinţat-o.

Rezultatele nu sunt greu de anticipat: un candidat al psd va pierde alegerile răsunător, dreapta fiind cea care va da preşedintele. E suficient ca aceasta dreaptă să fie infestata de microbii roşii liberali, şi nimeni nu se îndoieşte că viitorul preşedinte, de „dreapta”, va fi exact pe placul lui ilici, dar şi al Moscovei. Apoi îşi vor vedea de treabă, subteran, fireşte, iar românii se vor trezi în faţa a două mandate de 8-10 ani în care ţara va bate pasul pe loc, dacă nu cumva pasul va fi pe „muzica” de kazaciok. UE, NATO, Schengen încep să devină orizonturi din ce în ce mai îndepărtate.

Read More

„Drumeţ în calea lupilor”

  În ţara unde oamenii „dorm” 25 de ore din 24, viaţa se desfăşoară după alte reguli decât în restul lumii. Ca într-o adevărată Zonă Crepusculară, evenimentele cele mai grave nu reuşesc să mişte sau să impresioneze nişte locuitori ce au treabă şi sunt şi ocupaţi; ocupaţi să facă nimic...

  Tentativele de lovitură de stat, îndemnurile Occidentului de a ieşi în stradă democratic, n-au reuşit să clintească nişte oameni suficient de idiotizaţi încât să nu mai ştie ce se petrece în jurul lor. Cum tocmai pe lipsa lor de reacţie mizau şi comuniştii, aceştia au parcurs neabătuţi paşii către desăvârşirea dominaţiei lor asupra ţării, viitoare gubernie. Acum poate că românii se gândesc să protesteze, doar că timpul a trecut; e prea târziu... Încălcările legii comise de puterea roşie au şocat lumea democratică, incapabilă să înţeleagă ce fel de oameni sunt românii. Ei au rămas cu şocul, noi cu... televizorul...

  Colaborarea trans partinică s-a născut odată cu lovitura de stat numită generic „revoluţie”. Imediat a apărut Frontul fost conspirativ şi tot aşa de repede s-a născut o altfel de „democraţie”: „pluripartidism în interiorul Frontului Salvării Comunismului”. „Despotul luminat” a fost de acord să apară anumite partide, repede infestate cu agenţi de control filosovietici; astfel s-au născut partidele gândite să facă o „opoziţie constructivă”, dar şi „echidistanţa”, cea atât de utilă comuniştilor.

  Cu un sistem comunist ce a infestat totul, „cârpa kaghebistă” a pus bazele dominaţiei roşii asupra României. Din sistem n-a ieşit nimeni până la Traian Băsescu, deşi o tentativă o făcuse Coposu, dar fără a putea finaliza acţiunea. Acest sistem împărţise eşichierul politic în partid de stânga (fsn/pdsr/psd) şi partide de „dreapta”, în fapt – partide de stânga colaboraţioniste cu puterea comunistă. În această ultimă categorie se înscriu şi pnl, dar şi pdl.

  PDL s-a născut din fuziunea PD (un partid socialist desprins din fsn) cu o ramură a pnl, de asemenea de stânga şi era (ca şi azi) populat cu diverşi colaboratori, miniştri şi înalţi funcţionari guvernamentali din guvernările iliesciene. Apoi, aparent măcar, şefii PDL au schimbat direcţia convenită, fireşte, sub presiunea lui Traian Băsescu. Subteran, colaborarea nu a încetat, multe decizii ale partidului fiind subţire criticate de Blaga, cel despre care mereu „oponenţii” vorbeau cu un nefiresc respect. Asta a stârnit nedumeriri în epoca în care comuniştii foloseau un limbaj deșănţat la adresa puterii PDL, nedumeriri repede spulberate după prima lovitură de stat din 7 mai 2012. Partidul lui Blaga, fost PDL, l-a promovat pe cel care, pentru a parveni politic era dispus să colaboreze cu oricine, inclusiv cu gaşca de oligofreni ajunsă la putere – Predoiu. Politician şters, lipsit de convingeri şi bun la toate, Predoiu s-a remarcat mai mult prin ricoşeu, fiind generatorul unui Cod Penal bun pentru Elveţia, dar uluitor pentru România. Elaborat în perioada când usl se afla în opoziţie, Codul le foloseşte de minune celor care azi au puterea. Un Cod născut de fosta putere PDL, dar care foloseşte puterii usl, mai ales după corecturile aduse în timpul celei de-a două lovituri de stat bolşevice! Ce lovitură magistrală! PDL are cu ce se „mândri”; şi are tupeul să se declare de dreapta şi să propovăduiască unirea dreptei, probabil a partidelor de stânga, plasate „mai la dreapta” extremei stângi usl-iste.

  Intrarea în vigoare a unui Cod Penal pe care nu ei l-au făcut, ci doar l-au „corectat”, reprezintă adevărata lovitură de stat, dusă la bun sfârşit de data asta, pe care naţional-socialiștii români au dat-o programat şi cu instrumente „străine” lor. Acum pot să urle ipocrit că au încheiat cu codul similar comunist, deşi Codul anterior nu avea nimic politic, nici comunist şi nici din altă ideologie, dar care avea prevăzute pedepse drastice pentru anumite infracţiuni. De la 1 februarie e deschis drumul jafului fără limite şi fărădelegii ca manieră de guvernare, iar principalii beneficiari sunt chiar bolşevicii de la putere, indivizi care, în absenţa unui Cod favorabil, riscau să-şi termine guvernarea din „palatul” Jilava.

  Ce va urma? Nimic. Leprele guvernamentale mai au un singur „bastion” de cucerit: STS şi dacă vor reuşi, ţara va fi cum a spus Iorga: „drumeţ în calea lupilor”.

Read More

Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

 Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu larga colaborare cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:

psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” …) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.

pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?

Read More

Turnul Babel al dreptei româneşti

 În politica românească e un adevărat Turn Babel cu limbile încurcate. Partidul comunist, rebotezat „social-democrat” îşi doreşte o rupere de... comunism şi, cel mai probabil o apropiere de bolşevism sau fascism, judecând după atacurile rar întrerupte (şi atunci de nevoie) asupra statului de drept. În realitate, cu obişnuita lor „limbă de lemn”, nu de comunism vor să se rupă, ci doresc să facă o regionalizare „originală”, una în care baronii psd îşi vor împărţi întreaga ţară. La Washington, primul oligofren al guvernului rosteşte la fel de ipocrit, apreciind că guvernarea sa dezastruoasă este cea care marchează sfârşitul comunismului în România! În aceeași ordine de idei, toţi activiștii comuniști, torţionarii, turnătorii și securiștii deplâng cu lacrimi de crocodil soarta nefericită a intelectualilor din perioada interbelică care și-au găsit tragicul sfârșit în închisorile comuniste. Cred că se răsuceşte Che Guevara pe tricoul său, dar nu oricum, ci în ritmuri de „Bella Ciao”, aproape imnul tineretului comunist „social-democrat”. Complicii lor în ale stângii cu nuanţe fasciste, liberalii, încearcă să-şi confecţioneze un profil ideologic de... dreapta, eludând alianţa cu neo-bolșevicii, dar şi atentatele comise împreună la siguranţa politică şi economică a naţiunii.

 Cele două găşti extremiste au, împreună şi separat, crize grave de identitate doctrinară. Una dintre ele nu are curajul să-şi asume crimele fioroase comise de-a lungul timpului de întemeietorii săi antinaţionali, iar cealaltă ignoră cu bună ştiinţă apartenenţa lor la grupul de doctrine de stânga. Popularii europeni, continuatorii creştin-democraţilor n-au nici o treabă din punct de vedere ideologic cu liberalii. Locul unde ei pot avea puncte comune (dar asta nu e deloc obligatoriu) este economia, unde atât popularii, cât şi liberalii îmbrăţişează sistemul economic de piaţă liberă, fără (sau cu cât mai puţine) intruziuni ale statului. Cu toate astea, liberalii români au manifestat continuu o periculoasă propensiune pentru consolidarea statului, dar nu în sensul statului de drept, ci tocmai invers, în acela al unui stat semi-dictatorial, cu instituţii democratice în esenţă, dar corupte politic, în aşa fel încât ei să-şi asigure permanenţa la conducerea discreţionară a ţării. De altfel, fără urmă de ruşine, împreună „profeţeau” viitorul „de aur” al ţării, cu ei la guvernare, cu ei în parlament şi cu Căcărău la preşedinţie, fără ca opinia românilor în momentul alegerilor să mai conteze; firesc, ştiu ei prea bine cât pot falsifica la urne… Altfel spus, ei „ştiu mai clar ce e bine pentru prostime”.

 Dacă încă de la apariţia lor, liberalii au fost în opoziţie netă cu conservatorii şi dacă azi foştii conservatori sunt popularii europeni, infractorii de la conducerea pnl vor să se insinueze în... dreapta(!), în pofida evidenţelor doctrinare, ideologice şi practice. Dar nu oricum... Ei, cei care au luat procente serioase prin furt electoral, minciună şi înşelătorie – se consideră îndreptăţiţi să constituie capul şi corpul dreptei româneşti incapabile să se nască fără cezariană. Din „opoziţie”, Blaga glăsuieşte mieros la adresa altei panarame politice, pe care îl vede „serios şi un adevărat om de dreapta”; da, este un tip care colaborează serios cu ilici şi compania sa de tristă amintire şi care e dispus să construiască o dreaptă pe care s-o pună în slujba aceloraşi jivine bolșevice. Acest Blaga, colaboraţionistul de la 9 decembrie 2012, este un alt „stâlp” al unei drepte... stângi, un vândut pe banii bugetari luaţi de ginere şi un factor de influenţă al stangii extreme în orice alianţă de dreapta s-ar face. El, ca „opozant”, va certifica orice năpârcă trimisă de bolşevici pentru a suguşa dreapta înainte ca ea să se nască sau, dacă nu, măcar s-o omoare din faşă.

 O speranţă a dreptei rămâne Mişcarea Populară. „Fundaţia” mişcării este cea responsabilă de doctrină, „Partidul” – de ideologie şi de bătălia politică. Programul lor comun este cel puţin straniu, o formă frumoasă, dar lipsită de conţinut, o pastişă a ceea ce ar fi fost bine să fie Mişcarea, o înşiruire de idei generoase, multe de dreapta, dar şi altele ce pot fi întâlnite mai curând în stânga; din nefericire, chiar şi la stânga contemporană. Întemeietorii „Fundaţiei” au elogiat şi în Program, dar şi în discurs, „elitele”... Care elite? Ce concept politic de dreapta este „elita”? Adică un ţăran harnic şi gospodar, care munceşte nu doar cu braţele, ci şi cu creierul, el nu merită a face parte din elita satului românesc? Dar strungarul care e capabil să facă nu doar şaibe, ci şi adevărate opere de artă în domeniu, el nu este în elita strungarilor? Ca un corolar, aş întreba dacă „părinţii fondatori” ai Mişcării, cu toţii sunt „elite” în meseriile lor (ştiu eu o „doamnă” care nu pare a fi în elita avocaţilor romani, ci în alta, mult mai bulevardiera)?! Prima grijă n-ar fi trebuit să fie autodefinirea şi autoglorificarea, ci elaborarea doctrinei, ceea ce până acum lipseşte.

 Mişcarea Populară se reclamă ca fiind inspirată de „tradiţia creştin-democrată şi clasic-liberală din Europa”. Posibil... Cu toate astea, „creştin” apare de trei ori în Program, de două ori în sintagma „creştin-democrat” şi o singură dată singular, „religie” nu apare deloc, „tradiţie” – de trei ori, dar fără a puncta fundamental etc. Până la creştin-democraţia europeană, România are nevoie de una autohtonă, modernă, dar adaptată perfect tradiţiei, culturii, caracteristicilor profunde ale unui popor legat de valorile ce în ultima vreme au început să cam dispară, dar şi una bazată pe ordine socială, merit, siguranţă, religie şi conservatorism adaptat zilelor noastre. Cât despre „clasic-liberal”, cred că sintagma a apărut „paraşutată” cel puţin neinspirat. Probabil vrând să lase o uşă deschisă liberalilor, „popularii” „stâlpi” ai dreptei au omis că aceasta e o doctrină din care s-a născut şi marxismul, de la ea preluând Marx unul dintre conceptele de bază ale ideologiei comuniste: „lupta de clasă”. Capitolul din Program numit „solidaritate” ar fi putut lipsi, noţiunea fiind una care este asociată indeobște stângii, alături de „egalitate”, „progres”, „nesupunere” etc.

 Despre dreapta ce n-are şanse a se naşte se poate vorbi mult, dar la ce bun? Noii creatori ai dreptei sunt cu adevărat nişte capacităţi profesionale, cel puţin majoritatea lor. Asta însă nu le dă dreptul la aroganţă şi superficialitate şi nici nu constituie o garanţie că şi politic vor performa. Din păcate, drumul de până acum al Mişcării Populare este unul inconsistent, discursul liderilor fiind deseori nefericit şi, uneori, chiar descărcat de cuvenita convingere intimă faţă de ideile promovate. Doctrina populară sau creştin-democrată a Mișcării încă n-a fost elaborată (sau dacă a fost, atunci e acoperită de o exagerată discreţie), dar partidul şi-a şi făcut apariţia, fără a uita să vorbească despre „criza politicii românești” care „vine din lipsa unor doctrine clare, clădite pe valori și principii şi lipsa unor politici coerente, izvorâte din doctrina partidelor”. Cu forme fără fond pot să creeze orice, dar nu o dreaptă şi, cu siguranţă, nu alături de liberali, cu sau fără Căcărău. Conceptul de „unificare a dreptei” poate fi discutat, dar nu ăsta e primul pas, ci chiar ultimul; până la unificarea ei, drepta ar trebui clădită, cu seriozitate şi responsabilitate şi abia apoi o vor unifica, după ce partidele ce se reclamă în dreapta vor fi capabile să se definească doctrinar si ideologic şi să se dovedească aparţinând acelei părţi a eşichierului politic. Dreapta nu se vorbeşte, ci se dovedeşte.

Read More

Râmele de la guvernare şi resursele minerale

 Îşi mai aminteşte cineva "Cenaclul Flacăra"? Acolo se spuneau lucruri care în mod obişnuit erau interzise; şi toate astea cu acceptul Securităţii... De ce? Manifestarea unde Păunescu spunea lucrurile respective era supapa dorită de foarte mulţi, dacă nu de toţi. E adevărat că "fluiera în biserică", dar o făcea absolut controlat, fără să atingă subiecte periculoase pentru regim. Acelaşi lucru se întâmplă azi la demonstraţiile "ecologiste". Scopul organizatorilor este îndepărtarea americanilor de România, că ruşii pot să rămână, chiar pot să se extindă... Că tot nu mai au mult şi li se termină gazul natural; de ce să nu-l ia moca de la slugile lor, românii?

 Când oligofrenii de la putere dădeau lovituri de stat, o mână de protestatari au luat aprobarea şi au demonstrat două ore, cât scria pe hârtie. Excesul de democraţie de care dă dovadă primul plagiator faţă de demonstraţiile neautorizate îndreptate împotriva Roşia Montană şi Chevron (că nu protestează şi împotriva Gazprom sau împotriva celorlalte peste 20 de societăţi cărora li s-au concesionat perimetre) mă duce cu gândul la un aranjament tipic comunist. În duplicitatea lor, gângavii de la guvern lasă demonstraţiile să-i alunge pe americani, după care, că tot şi-au declarat deschiderea pentru exploatarea gazelor de şist, îi vor "primi" pe ruşii de la Gazprom să le exploateze pentru că, nu-i aşa?, „tarişoara” îşi va asigura astfel independenţa energetică... Pe naiba! Îşi va asigura dependenţa totală de Moscova. Ruşii, o ştiu cei ce au trăit anii '50-'60, dar şi cei care au învăţat puţină istorie, au două mâini de luat, iar concesionarea către Gazprom a perimetrelor Chevron ar fi doar primul pas (deloc mic) spre eternizarea la putere a unui regim comunist compus din reduşi mintali şi alienaţi, ce nu sunt capabili decât să distrugă ceea ce a mai rămas de distrus şi să fure ceea ce le-a scăpat în guvernările anterioare.

În acest moment, România pare guvernată de nişte râme; ca şi râmele, dacă le tai în două, fiecare jumătate se regenerează şi dintr-o râmă rezultă două. În guvern sunt infractori cu diverse încadrări, incompatibili şi întârziaţi mintal, atât nativ, cât şi din cauza exceselor obişnuite la amărâţii rupţi în fund care dau brusc de avere bugetară. Aceasta clică de nespălaţi care vor orice, numai binele oamenilor nu, vor da resursele minerale plocon ruşilor, iar oamenii cinstiţi de dreapta le dau inconştient concursul (din fericire, nu toţi cei de dreapta au fost amăgiţi de mirajul unui guvern ce pare să cadă; n-o să cadă decât dacă DNA îşi va face treaba până la capăt).

Ştiu, e un punct de vedere personal, împărtăşit de unii şi în dezacord cu alţii, dar spun aici oricărui om cinstit, de dreapta sau nu, căruia îi pasă de viitorul lui şi al copiilor lui: „NU susţineţi demonstraţiile contrafăcute şi organizate de comuniştii de la putere după modelul demonstraţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990! Organizatorii nu vor nici să se spună adevărul despre licenţa secretă încă, acordată tot de ei firmei RMGC şi nici să acţioneze legal pentru ca România să beneficieze de un alt statut ca ţară, prin exploatarea gazelor de şist care ne-ar scoate de sub nefasta influenţă rusească. Aveţi de ales între independenţa şi viitorul european al României, pe de o parte şi servitutea faţă de ruşi şi eventuala asociere cu CSI-ul ruso-sovietizant, pe de altă parte”.

Read More

Moralitatea dreptei

 Mişcarea Populară şi-a desemnat nucleul fondator. Este foarte bine că majoritatea componenţilor biroului de conducere sunt persoane cu cariere notabile, dar cred că accentul a fost pus greşit. O mişcare de dreapta trebuie să fie destinată tuturor, nu doar elitei cu IQ peste medie. Nu putem crea un curent care să se adreseze doar unei minorităţi, ci suntem obligaţi să-i avem în vedere, în principal, pe oamenii simpli, muncitori, inteligenţi şi întreprinzători, personalităţi locale, în felul lor, dar care n-au neapărat un IQ remarcabil. În acelaşi timp, cei care au pus bazele Mişcării trebuie să înţeleagă că pe români îi interesează mai puţin studiile lor înalte, dar sunt foarte dornici să-i vadă că sunt de-ai lor. Pentru a reuşi nu e suficient să afirmăm că Mişcarea porneşte de jos, mai trebuie să şi dovedim că « jos » nu înseamnă elită şi nici elitism.

E bine că nişte oameni şi-au asumat această responsabilitate şi sper că au înţeles exact ce presupune ea. Avem o uriaşă ocazie de a construi un curent inexistent în ultimii 70 de ani, de a forma o şcoală de gândire dedicată individului, dar asta nu se poate decât cu participarea directă a tuturor şi pentru toată lumea. Da, avem nevoie de un lider carismatic şi îl avem, chiar dacă deocamdată nu se poate implica prea mult, dar şi ceilalţi trebuie să-i calce pe urme. Din « sfere înalte » intelectuale - nimic sănătos nu se poate construi ; Mişcarea nu e un club elitist şi nici o fundaţie dedicată supradotaţilor, ci trebuie să fie un curent naţional cu participare generală.

Trebuie ca toţi, membri simpli sau membri fondatori, să arătăm că morala este esenţială într-o mişcare politică de dreapta, că noi nu înţelegem să procedăm ca politicienii şi să ne ascundem în spatele unor pretexte, scuze şi alte subterfugii dacă am comis ceva de natură a afecta imaginea Mişcării Populare şi curăţenia ideilor sale. Ca urmare, sunt convins că avocata Elenina Nicuţ va demisiona elegant şi fără zgomot. Prezenţa ei în rândurile Mişcării nu mai este binevenită atât timp cât a avut un limbaj nepotrivit în spaţiul public. Sunt sigur că are şi calităţi, dar nu ele sunt acum de luat în discuţie. Aceasta nu este valabil doar pentru Elenina, ci pentru oricare dintre membrii Mişcării, indiferent dacă ocupă sau nu o poziţie de conducere. Morala creştină, cea care a asigurat permanenţa valorilor naţionale reale, trebuie să ocupe un loc de frunte în programul noului curent de dreapta.

Nu cred că de acum toţi componenţii nucleului de conducere trebuie să apară la televizor. Mesajele către populaţie nu aşa se transmit, ci direct, la baza societăţii, acolo unde se afla ţăranul gospodar, muncitorul harnic sau profesorul care îşi înţelege apostolatul. La tv e necesar să vină cineva, dar pentru asta avem un comunicator principal, ofiţerul de presă. Nu prin vedetism fals pe la tele-vizuini putem construi o doctrină, ci prin acea activitate susţinută în afară birourilor de rector, decan etc. Apariţiile dese « pe sticlă » nu fac bine Mişcării, în condiţiile în care ea este atacată din toate părţile, iar « moderatorii » nu se sfiesc să-şi declare public orientarea de stânga. Comunicatorii trebuie să fie oameni cu experienţă în domeniu, care să cunoască bine subterfugiile exprimării şi care să ştie cum să iasă elegant şi eficient din cursele întinse de slugile comuniştilor. Stânga comunistă este puternic structurată, aşa că nu e deloc de ignorat organizarea ei şi nici solidaritatea membrilor săi, mai ales când e vorba despre ilegalităţi și manipulare.

Am spus şi o repet : Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică pentru toată lumea, bazată pe marile concept ale dreptei: morala creştină valorizantă, patriotism fără rezerve şi individul opus colectivităţii căreia i se adresează stânga.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

« Pentru o Românie cu fruntea sus ! »

 Lansarea oficială a Mişcării a fost o surpriză pentru foarte mulţi. Discursul lui Marian Iancu a ieşit din peisajul obişnuit în politica românească postdecembristă. Mesajul principal poate fi sintetizat chiar ca o lozincă : « Pentru o Românie cu fruntea sus ! ». Lansarea ei a fost semnalul că dreapta reală se construieşte, iată şi în România, respectând principiile de bază ale unei drepte europene : o construcţie de jos în sus, la care contribuie toată lumea, indiferent de poziţia ocupată în cadrul Mişcării, o şcoală de gândire ce se adresează fiecărui român în parte, nu unei colectivităţi neprecizate.

Vremea politicienilor ce-şi fac partide folosind votul popular pentru a accede la putere trebuie să se încheie. Mişcarea Populară, ca un curent politic formator va demonstra fiecărui cetăţean că politica se face altfel, modern şi fără ocolişurile obişnuite fiecărui partid existent azi în România. Toţi membrii Mişcării vor trebui să activeze permanent ; noi nu facem campanie electorală şi nici o campanie de imagine. Contactul cu populaţia trebuie să fie continuu, în oraşe sau la sate, în toată ţara, dar şi românii trebuie să-şi aducă aportul la această construcţie ce le este dedicată. Timpul mâinii întinse către bugetul de stat a trecut. Acum trebuie să ne înhămăm la « jugul » deloc uşor de purtat al ridicării României cel puţin la nivelul unde era cândva, când Bucureştiul era « Micul Paris ». Valorile naţionale atât de cumplit răsturnate azi, trebuie să se reaşeze acolo unde le e locul. Trebuie să facem în aşa fel încât butada « cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are… tot aşa » să devină istorie. În România pe care cred că o dorim imensa majoritate, lenea şi chiulul nu pot fi mai bine văzute decât munca stăruitoare şi participarea responsabilă la marile proiecte naţionale.

Justiţia de azi este o instituţie moartă, după atacurile succesive ale extremei stângi rusofile. Justiţia romană a încetat să mai facă dreptate, ori românii asta au în memoria colectivă , asta vor de la cei care sunt puşi s-o împartă. Nu mai avem nevoie de pedepse insignifiante pentru infractorii de partid şi de stat şi ani grei de puşcărie pentru amărâţii care nu au din ce să plătească un avocat care să le susţină cauza. Justiţia română va trebui să reînveţe ce e dreptatea şi s-o împartă orbeşte, fără a ţine cont de poziţia ocupată de un inculpat sau altul. Mişcarea Populară va milita permanent pentru ca în faţa instanţelor de judecată românii să fie egali. Dacă actualii magistraţi nu sunt capabili să facă asta sau sunt mânaţi de diverse interese, atunci ei trebuie să părăsească posturile ocupate azi ; astfel de magistraţi nu fac cinste nici Justiţiei şi nici românilor. Cu toţii trebuie să reformăm sistemul judiciar şi împreună trebuie să-l determinăm să revină la poziţiile pe care le avea înainte de lovitura de stat bolşevică  din 23 august 1944.

Se vorbeşte despre un aşa-numit « pol de dreapta » şi nu lipsesc îndemnurile la înjghebarea lui. Nu cred că un asemenea « pol » va exista vreodată, altfel decât că alianţă politică electorală între partide. Mişcarea Populară vine să înlocuiască asemenea construcţii efemere, dintre partide foarte diferite ideologic şi/sau ca interese de grup. Dreapta nu se clamează, nu se afirmă (de multe ori mincinos), ci se construieşte, prin munca asiduă a celor responsabili şi care înţeleg valorile autentice ale dreptei. Asta îşi propune Mişcarea şi prin asta este ea  diferită. Nu, noi nu luptăm cu stânga şi nici cu extremă stângă comunistă (decât indirect), ci luptăm pentru un nou curent, pentru această şcoală de gândire care să ducă la ridicarea şi conştientizarea românilor. Odată treziţi la realitate, oamenii vor şti singuri ce să facă, de unde vine răul, corupţia, jaful şi căderea economică.

Aşa să ne-ajute Dumnezeu !

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

"O serioasă turburare..." de Mihai Eminescu

 O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sînt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părinţească, ci trebuie să şi le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, daca nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, gemidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor.

Romanii şi în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenţei populaţiei care, rămasă în ţară, ar îneca în valurile ei şi statul şi cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendenţelor comuniste agrarii. Daca socialismul oraşelor industriale e esplicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pământ nempărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot îmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în patrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei ai cării hrănitoare sânt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.

La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învaţătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noştri se bucură de progresul ideilor lor se înţelege de sine.

6 august 1878

Read More

Ideea naţionala

 Politica ultimelor decenii a dus la desfiinţarea ideii de naţionalism şi demonizarea termenului ca fiind ceva caracteristic comunismului. Naţionalismul este patriotismul, dragostea de ţară, dorinţa de a înfăptui acele lucruri care să facă din naţiunea ta una mândră de trecutul şi de prezentul ei. Ca să folosim un alt termen îl putem numi „conservatorism”, dar nu bătaia de joc pe care o reprezintă partidul de buzunar al turnatorului-infractor Felix. Naţionalismul n-are absolut nici o legătură cu comuniştii care au fost mereu anti-nationali; Internaţionala Socialistă chiar recomanda ca orice este naţional să fie ori desfiinţat, ori compromis, „naţiunea” urmând a fi cea comunistă internaţională. În istorie, comunismul şi lupta împotriva naţionalismului s-au confundat; la fel s-a întâmplat şi cu aceeaşi luptă împotriva simbolurilor naţionale dusă de fraţii gemeni ai comunismului, fascismul şi nazismul. Mai mult decât atât, în 1947, Lavrenti Beria expedia conducerilor ţărilor comuniste Directiva strict secretă care stabilea ce anume trebuie să facă acele tari pentru ca ocupantul sovietic să poată controla tot. Printre punctele directivei se afla şi cel care spunea: „luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”.

De la apariţia lor, comuniştii au folosit idei şi concepte naţionale sau naţionaliste pe care le-au adaptat, manipulat şi distorsionat în fuctie de nevoia lor de a impune utopia comunistă. Conceptul de „muncă patriotică”, de exemplu, n-a fost inventat de comunişti, ci de legionari. Ei au militat pentru ajutorarea reală a celor sarmani printr-un fel de muncă în folosul comunităţii, dar benevola. Comuniştii au preluat ideea şi au compromis-o, munca patriotică devenind ceva obligatoriu. Nici „pionierii” cu uniformele lor nu reprezintă o idee a comuniştilor romani. Ei doar au preluat ideea pusă în practică în dictatura regală de inspiraţie fascistă a lui Carol al II-lea – „străjerii”. În anul 1942, Radu Gyr publica „Balada clopotarului din stele”, e excepţională poezie despre martiriul unui copil pentru libertate şi pentru demnitate naţională. Venind la putere, comuniştii au preluat ideea centrală a baladei şi au creat mitul lui Vasile Roaită ce trăgea sirena. Toată lumea cunoaşte versurile „În grădina lui Ion/ Toate păsările dorm/ Numai una n-are somn/ Şi zboară din pom în pom/ Tot strigându-l pe Ion”, dar nu ştiu câţi sunt interesaţi de autorul lor şi de forma pe care el le-a dat-o:

„În grădina lui Călin

toate păsările vin,

cântă mult şi dorm puţin.

Toate stelele se-anină,

toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face pe tulpină

glas de om care suspină,

s-ar tot face dar nu poate,

până-i noaptea jumătate”. („Balada clopotarului din stele” – Radu Gyr, din volumul „Balade” apărut în 1943)

Naţionalismul nu e „limba de lemn”, nici discursul patriotard, mincinos şi manipulator ce aminteşte de discursurile mobilizatoare ale lui Hitler şi ale d-rului Goebbels, ci acel sentiment naţional onest exprimat. Naţionaliştii sunt oamenii de dreapta, cei care cred cu tărie că avem datoria să facem tot ce se poate pentru că ţara să progreseze, sunt cei care înţeleg ce este sacrificiul personal, nu neapărat cel fizic, ci, mai ales, cel asumat pentru ideea naţională care a fost şi va fi mereu de dreapta. Naţionalism nu înseamnă, aşa cum mincinos prezintă comuniştii, nici intoleranta (suntem creştini, deci suntem obligaţi la toleranţă), nici antisemitism, nici fundamentalism religios şi nici violenta; de altfel, antisemitismul şi violenta au fost mereu instrumentele national-socialistilor, dar şi al bolşevicilor. Cei care vor înţelege că nu poate exista o dreaptă reală fără ca ea să fie răsărita din ideea naţională, aceia vor fi cei care vor recrea dreapta românească. „Dreaptă” nu se naşte la ordin şi nici nu poate să apară de sus în jos. Mişcarea naţională porneşte de la individ şi se adresează individului, nu ca la comunişti – mulţimii. Fiecare om care simte româneşte trebuie să se alăture unei mişcări de dreaptă ce sper să apară. Mai ales în actualele condiţii, aderarea la o dreaptă sănătoasă este o obligaţie a fiecăruia care înţelege că pericolul în care ne aflăm este uriaş. Partidele existente şi-au probat „capacităţile”, dar şi-au şi arătat racilele: corupţie, ineficientă şi chiar rea-voinţă când a fost vorba despre interesul naţional, politicianism de clan sau de grup (deseori infracţional) etc. Dreapta care se va naşte nu trebuie să lase loc nici uneia dintre aceste manifestări ale actualelor partide neo-comuniste. Ea va trebui făcută de fiecare militant de dreapta care va merge la sate sau în oraşe şi va arăta oamenilor minciuna cu care sunt manipulaţi. Fiecare om trebuie să conştientizeze că pentru dreapta el este în centrul atenţiei, nu colectivitatea (termen ce relativizează orice acţiune concretă, dar care manipulează perfect populaţia de la sate şi nu doar).

Stema ţării este cea de pe vremea primei „domnii” a lui ilici. Înfricoşat, pe atunci, de spectrul reinstalării monarhiei, ilici şi clica sa au refuzat ca pajură de pe stema să poarte coroana, chiar dacă în heraldica ea simbolizează independenta, nu regalitatea; Rusia are ca stema vulturul bicefal cu câte o coroană pe fiecare cap şi cu o a treia deasupra lor şi nu se poate presupune că acolo se visează la monarhie. Să facem noi, cei de dreapta, tot ceea ce se poate pentru că simbolurile naţionale să-şi recapete atributele fireşti. Să le arătăm tuturor că dreapta, naţionalismul, conservatorismul nu înseamnă nimic retrograd, tot aşa cum comunismul nu mai înseamnă demult progres; cel puţin de 70 de ani încoace.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

"Câmpia libertăţii" de George Cosbuc

 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost !  La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni  deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.

Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

Read More

Ce va fi Miscarea Populara?

 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.

După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.

Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?

Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.

Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.

Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.

Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Read More