Ei s'au adunat în
sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu
speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât
entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi
ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de
prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele
ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii
neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a
celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de
bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca
guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte
mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au
plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost ! La un semn dat,
la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi
într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului :
peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi
plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se
înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară
dreptul.
Oricare au fost
urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii
s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o
comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot
cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi
cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia
Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în
stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune
înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea
de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia :
„Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că
numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.
Era în anul 1848.
Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de
Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat
cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi
puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau
oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii
simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug
nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii.
Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea
lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor.
Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni
politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost
scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.
Ce era să facă
Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii,
ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor,
de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu
Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi
conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea
sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar
norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai
târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să
spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să
înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a
împrăştiat pretutindeni deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până
acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să
ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi
ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.
Cel dintâiu lucru
cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii
într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului,
conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să
se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la
adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi,
nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica
Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu
o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.
Şi stai acum şi te
miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui
lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată
prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe
la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început
un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în
câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca
numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată
ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o
citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece
sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte
puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau
pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de
furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi
deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase
ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.
Şi aşa s'a făcut
că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare
românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din
largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare
s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi
singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii
ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat
toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept,
mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se
ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un
centru.
Episcopii amândoi
şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul
ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie
adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot
s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe
Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie
adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au
fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr
mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo
patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în
linişte ziua de 15 Maiu.
Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea
alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii,
că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit
să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au
organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a
condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor
Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui
Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne
totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea
mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru
întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de
conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor,
sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca
o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.
.jpg)
.jpg)
