Articoli nepoliticoși; proză politică — proză limbistică

 Sînt persoane — singulare sau colective — cari-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sînt personale şi nu de principii.

Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna ... Cum se poate — dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter ... politic — oameni pe care nu poţi conta, factori cu cari nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune or rele, totuna, pe cari cunoscîndu-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cumcă în împregiurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa — dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune or rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc.

Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune.

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate ... Nu vezi că toţi îmblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru ... chivirnisală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre : că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. ,,Sîntem naţiunea ... nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!" Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea,  neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dmv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe dătorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit.

Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministeriu de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţărei!

Trei moduri sînt de-a rezolva o cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti ... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îşi scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o ... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti ... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, mai cuminţi. Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne esplicăm.

Azi sînt în România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni cari zgîrie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească la măsline or să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-a luat meseriei, cîte comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturei! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întîi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sînt absorbite de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sînt decît amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele din România liberă.

 Încă un rău au oamenii din România : înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu


Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

"O serioasă turburare..." de Mihai Eminescu

 O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sînt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părinţească, ci trebuie să şi le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, daca nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, gemidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor.

Romanii şi în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenţei populaţiei care, rămasă în ţară, ar îneca în valurile ei şi statul şi cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendenţelor comuniste agrarii. Daca socialismul oraşelor industriale e esplicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pământ nempărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot îmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în patrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei ai cării hrănitoare sânt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.

La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învaţătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noştri se bucură de progresul ideilor lor se înţelege de sine.

6 august 1878

Read More