Valahia despre care nu se vorbeşte

 Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 i.Ch. de Cicero, în discursul său Pro Fonteio. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa Ab Urbe Condita în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de “țăran” sau “agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz - "acasă" și ar însemna, prin urmare, "casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând "triburi" sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος "lup", ori o formă derivată din numele de "Falcon", care ar avea la origine galicul gwalch - "șoim".

Istoricii considera “Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe" romanofone), trecând prin Ardeni ("wallonii"), Vosgi și Alsacia ("welche") și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați ("Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum ("Regatul bulgarilor și vlahilor" numit şi "al doilea regat bulgar" de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau "Bogdano-Valahia" din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă "vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. “W” german oferă un “G” dur în limba franceză: „welsh” “a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi "non-germanic". „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă, ​​ și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

•  Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι ("Vlachoi" vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

•  o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

•  megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se  auto-desemna.

sursa: Wikipedia şi bibliografia indicată acolo

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

„Cantareata cheala”

 Am ales acest titlu pentru că trăim în plin teatru absurd. Presa din România abundă de informaţii, dar multe dintre ele sunt lipsite de orice fundament. Se vorbeşte despre „regele Mihai”, „regina Ana” şi „principesa moştenitoare Margareta”, dar toate acestea sunt titluri de operetă, mai bune pentru un bâlci decât pentru un teatru.

În 30 decembrie 1947, regele Mihai abdica „pentru el şi pentru urmaşi” şi părăsea România, conform înţelegerilor din noiembrie 1947 şi anterior, cu guvernul comunist al lui Petru Groza. Ce nume a purtat acolo, încă nu e limpede, având în vedere că mai multe nume au tot apărut în diverse acte: Mihai Argeşanu (cf. paşaportului cu care a încercat să intre în ţara în 1990), Mihai de România sau Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Indiferent care e numele său oficial, ceea ce ştim clar e că nu mai este rege, iar asta o atestă actul de abdicare. În plus, noţiunile de „rege” şi „regat” sunt inseparabile, iar România este republică. Chiar şi DEX defineşte limpede noţiunea de „rege”: „suveran al unui regat”. Aşadar, prin căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma, aceasta a devenit Ana Argeşanu şi nu „regina Ana”; simandicoasa doamnă n-a fost regină a României nici măcar un moment, dar azi uzurpă titlul purtat anterior de marea Regină a Românilor, Maria. Prin căsătoria cu Mihai, ea nu putea primi titlul de „regină” deoarece soţul nu mai era rege; toţi ceilalţi foşti suverani îşi spun „alteţe regale/imperiale”. Este singurul caz din Europa în care un fost monarh îşi spune „rege” când ţara sa e republică. Prima lor născută, Margareta, poartă pomposul titlu de „principesă moştenitoare”; moştenitoare a ce? A averii pe care Mihai a scos-o din ţară în noiembrie 1947, că altceva n-are ce moşteni. Nu poate moşteni tronul din cauza absenţei lui, dar şi din cauza actului de abdicare semnat de tatăl său.

Pentru ca spectacolul să fie complet, Mihai şi-a construit un univers paralel în care viaţa sa şi a familiei sale se desfăşoară după criterii doar de el ştiute si impuse. Are palatele pe care Tăriceanu i le-a înapoiat în grabă, are croitoraş personal, organizează licitaţii pentru a selecta firmele ce aspiră la statutul de... „furnizor al Casei Regale”, are purtător de cuvânt şi dă „decoraţii”, „ordine” şi „medalii”. În universul lui, legile nu sunt nici cele româneşti şi nici cele europene; legea e el. „Scuipătorile” nu sunt înregistrate nicăieri, nici la Cancelaria Ordinelor şi nici la “Comisia Internaţională Permanentă a Ordinelor Cavalereşti”. Fireşte, la cea din urmă este înregistrat Ordinul „Carol I”, doar că decernarea lui s-a oprit în 1947, fără a fi reluată oficial. Reluarea distribuirii sale în 2007, ca şi conferirea altora este ilegală nu doar conform legislaţiei României, ci şi din punctul de vedere al Comisiei; dreptul de fons honorum, cel care permite unui fost suveran să decoreze, nu se aplică şi regilor care au abdicat (punctul 3 din „Principiile implicate în stabilirea validităţii Ordinelor Cavalereşti”).

România pare a fi ţara cu o penibilă notorietate „regală”. Este republica bananieră europeană în care cine are chef se proclamă rege. Astfel, îl avem pe senilul trădător Mihai şi „curtea sa regală”, dar îi avem şi pe „regele” Cioaba, vărul lui ilici şi pe „împăratul Iulian”, tot al ţiganilor, toţi fiind „regi” fără regate. Fireşte, asta nu îl împiedică pe Cioaba să aibă şi el o „curte regală” şi toate acele „prerogative” ca şi Mihai. Cu toţii au transformat ideea de monarhie într-o mascaradă de prost gust ce nu poate prinde decât la prostimea de gură cască de pe la bâlciurile unde evoluează „femeia cu mustaţa” şi teatrul de păpuşi cu poveşti pentru soldaţi şi servitoare. În spatele „regilor” din România stă frecându-şi mâinile, eterna „cârpa kaghebistă”, ilici şi alături de el - marele său partid comunist, azi denumit usl.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Solilocvii

 Eminescu marturiseşte: „Întâmplările petrecute în parlamentul român în noaptea de ieri, 9 spre 10 mai, nu ni sunt încă aşa de cunoscute ca să putem judeca de pe acum grava lor însemnătate. După depeşele sosite din Bucureşti se vede ca d. Fleva va fi dezvoltat printr-un discurs o interpelaţie a sa, că d. ministru de esterne a răspuns printr-un alt discurs şi că Adunarea deputaţilor a votat apoi următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de esplicaţia guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 april, ia act: că războiul între România şi Turcia e declarat, că ruperea relaţiunilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României a primit consacrarea lor oficială şi, comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei”.

Aşadar? Votul Adunării deputaţilor referitor la Independenţă fusese dat în 29 aprilie, iar pe 9-10 mai, Camera doar a luat act de starea de război dintre România şi Turcia. Partizanii sărbătoririi Zilei Independenţei pe 9 mai susţin că atunci s-a votat în Parlament Declaraţia şi, ca urmare, e ziua când putem considera că naţiunea română a devenit liberă de sub suzeranitatea Porţii otomane. Realitatea e diferită. Aşa cum spune Eminescu, pe 29 aprilie Parlamentul a votat Declaraţia şi pe 10 mai ea a fost ratificată de către Carol I. Chiar şi declararea războiului împotriva Turciei (de către guvern) a fost oficial consfinţită de către Cameră pe 10 mai, deoarece toate acestea s-au petrecut noaptea.

În realitate, comuniştii au schimbat data pentru a coincide cu ziua când ruşii sărbătoresc victoria asupra Germaniei naziste (chiar şi acest eveniment, nu-l sărbătorim pe 8 mai, ziua când Germania a semnat capitularea cu Aliaţii occidentali, ci pe 9 mai, când URSS a semnat acelaşi act). În perioada comunistă a României era de înţeles ca aceste date să fie manipulate, dar azi avem nevoie să revenim în rândul lumii, fără să mai falsificăm istoria de dragul unei politici dovedit catastrofale pentru noi. Carol I, devenind rege a ales ca Ziua Independenţei ţării să devină şi ziua regalităţii în România şi nu invers, cum sugerează comuniştii.

În 1990 s-a decis că stema comunistă a României trebuie schimbată; şi aşa era corect. Dar ce să punem în loc? Odată cu Constituţia, au început discuţiile despre cum să arate stema. Când discuţiile erau în toi şi “specialiştii” tutelaţi de ilici încercau să se pună de acord, se petrece un eveniment: fostul rege Mihai venea în ţară după 43 de ani de exil rezultat din negocierea financiară cu Petru Groza. Ilici se inflamează şi-l goneşte înapoi şi nu voi insista asupra acestui episod prea bine cunoscut. Ajuns la putere, conspiratorul moscovit ilici n-are nevoie de un rege care să-i submineze fragila putere cucerită, aşa că trece la fapte: în Constituţie apare art. 152 care spune că forma republicană de guvernământ nu poate fi revizuită (şi acum, într-adevăr, nu se poate schimba) şi apare stema cu vulturul pe ea, dar de pe capul pajurei lipseşte coroana. Pentru ilici, coroana este simbolul monarhiei şi el trebuie îndepărtat. Ceea ce ilici nu ştia (sau ştia şi a premeditat totul?) e că în heraldică alta e semnificaţia coroanei: INDEPENDENŢA. Pe orice stemă naţională europeană ce înfăţişează o pajură există coroana ca simbol al independenţei ţării. Rusia, de exemplu are ca stemă vulturul bicefal cu cele două coroane pe capete, desupra lor fiind o a treia coroană, mai mare.

E de discutat dacă ilici a determinat absenţa coroanei îngrozit fiind că România ar putea reveni la monarhie sau totul a fost un plan ce a culminat, în 1991, cu tratatul de subordonare a României faţă de URSS, ceea ce îngrădea teribil independenţa ţării. Cert este că Uniunea Sovietică se destrama 6 luni mai târziu, România îşi păstrează independentă, dar stema rămâne fără coroana independenţei, aşa cum este şi azi. Revenind în prezent, cred că ilici regretă acel art. 152 care îl împiedică să-şi ducă planurile la îndeplinire, mai nou, “monarhiste”, dar stema nu cred să intre în vederile lui. Poate Parlamentul va lua decizia de a îndrepta aceasta “eroare” şi va adăuga coroana independenţei ce nu a lipsit nicicând (exceptând perioada comunistă) de pe stema ţării. Fireşte, un alt Parlament, nu cel al infractorilor care au luat puterea absolută în 9 decembrie trecut.

Read More

"O serioasă turburare..." de Mihai Eminescu

 O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sînt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părinţească, ci trebuie să şi le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, daca nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, gemidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor.

Romanii şi în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenţei populaţiei care, rămasă în ţară, ar îneca în valurile ei şi statul şi cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendenţelor comuniste agrarii. Daca socialismul oraşelor industriale e esplicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pământ nempărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot îmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în patrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei ai cării hrănitoare sânt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.

La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învaţătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noştri se bucură de progresul ideilor lor se înţelege de sine.

6 august 1878

Read More

Ideea naţionala

 Politica ultimelor decenii a dus la desfiinţarea ideii de naţionalism şi demonizarea termenului ca fiind ceva caracteristic comunismului. Naţionalismul este patriotismul, dragostea de ţară, dorinţa de a înfăptui acele lucruri care să facă din naţiunea ta una mândră de trecutul şi de prezentul ei. Ca să folosim un alt termen îl putem numi „conservatorism”, dar nu bătaia de joc pe care o reprezintă partidul de buzunar al turnatorului-infractor Felix. Naţionalismul n-are absolut nici o legătură cu comuniştii care au fost mereu anti-nationali; Internaţionala Socialistă chiar recomanda ca orice este naţional să fie ori desfiinţat, ori compromis, „naţiunea” urmând a fi cea comunistă internaţională. În istorie, comunismul şi lupta împotriva naţionalismului s-au confundat; la fel s-a întâmplat şi cu aceeaşi luptă împotriva simbolurilor naţionale dusă de fraţii gemeni ai comunismului, fascismul şi nazismul. Mai mult decât atât, în 1947, Lavrenti Beria expedia conducerilor ţărilor comuniste Directiva strict secretă care stabilea ce anume trebuie să facă acele tari pentru ca ocupantul sovietic să poată controla tot. Printre punctele directivei se afla şi cel care spunea: „luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”.

De la apariţia lor, comuniştii au folosit idei şi concepte naţionale sau naţionaliste pe care le-au adaptat, manipulat şi distorsionat în fuctie de nevoia lor de a impune utopia comunistă. Conceptul de „muncă patriotică”, de exemplu, n-a fost inventat de comunişti, ci de legionari. Ei au militat pentru ajutorarea reală a celor sarmani printr-un fel de muncă în folosul comunităţii, dar benevola. Comuniştii au preluat ideea şi au compromis-o, munca patriotică devenind ceva obligatoriu. Nici „pionierii” cu uniformele lor nu reprezintă o idee a comuniştilor romani. Ei doar au preluat ideea pusă în practică în dictatura regală de inspiraţie fascistă a lui Carol al II-lea – „străjerii”. În anul 1942, Radu Gyr publica „Balada clopotarului din stele”, e excepţională poezie despre martiriul unui copil pentru libertate şi pentru demnitate naţională. Venind la putere, comuniştii au preluat ideea centrală a baladei şi au creat mitul lui Vasile Roaită ce trăgea sirena. Toată lumea cunoaşte versurile „În grădina lui Ion/ Toate păsările dorm/ Numai una n-are somn/ Şi zboară din pom în pom/ Tot strigându-l pe Ion”, dar nu ştiu câţi sunt interesaţi de autorul lor şi de forma pe care el le-a dat-o:

„În grădina lui Călin

toate păsările vin,

cântă mult şi dorm puţin.

Toate stelele se-anină,

toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face pe tulpină

glas de om care suspină,

s-ar tot face dar nu poate,

până-i noaptea jumătate”. („Balada clopotarului din stele” – Radu Gyr, din volumul „Balade” apărut în 1943)

Naţionalismul nu e „limba de lemn”, nici discursul patriotard, mincinos şi manipulator ce aminteşte de discursurile mobilizatoare ale lui Hitler şi ale d-rului Goebbels, ci acel sentiment naţional onest exprimat. Naţionaliştii sunt oamenii de dreapta, cei care cred cu tărie că avem datoria să facem tot ce se poate pentru că ţara să progreseze, sunt cei care înţeleg ce este sacrificiul personal, nu neapărat cel fizic, ci, mai ales, cel asumat pentru ideea naţională care a fost şi va fi mereu de dreapta. Naţionalism nu înseamnă, aşa cum mincinos prezintă comuniştii, nici intoleranta (suntem creştini, deci suntem obligaţi la toleranţă), nici antisemitism, nici fundamentalism religios şi nici violenta; de altfel, antisemitismul şi violenta au fost mereu instrumentele national-socialistilor, dar şi al bolşevicilor. Cei care vor înţelege că nu poate exista o dreaptă reală fără ca ea să fie răsărita din ideea naţională, aceia vor fi cei care vor recrea dreapta românească. „Dreaptă” nu se naşte la ordin şi nici nu poate să apară de sus în jos. Mişcarea naţională porneşte de la individ şi se adresează individului, nu ca la comunişti – mulţimii. Fiecare om care simte româneşte trebuie să se alăture unei mişcări de dreaptă ce sper să apară. Mai ales în actualele condiţii, aderarea la o dreaptă sănătoasă este o obligaţie a fiecăruia care înţelege că pericolul în care ne aflăm este uriaş. Partidele existente şi-au probat „capacităţile”, dar şi-au şi arătat racilele: corupţie, ineficientă şi chiar rea-voinţă când a fost vorba despre interesul naţional, politicianism de clan sau de grup (deseori infracţional) etc. Dreapta care se va naşte nu trebuie să lase loc nici uneia dintre aceste manifestări ale actualelor partide neo-comuniste. Ea va trebui făcută de fiecare militant de dreapta care va merge la sate sau în oraşe şi va arăta oamenilor minciuna cu care sunt manipulaţi. Fiecare om trebuie să conştientizeze că pentru dreapta el este în centrul atenţiei, nu colectivitatea (termen ce relativizează orice acţiune concretă, dar care manipulează perfect populaţia de la sate şi nu doar).

Stema ţării este cea de pe vremea primei „domnii” a lui ilici. Înfricoşat, pe atunci, de spectrul reinstalării monarhiei, ilici şi clica sa au refuzat ca pajură de pe stema să poarte coroana, chiar dacă în heraldica ea simbolizează independenta, nu regalitatea; Rusia are ca stema vulturul bicefal cu câte o coroană pe fiecare cap şi cu o a treia deasupra lor şi nu se poate presupune că acolo se visează la monarhie. Să facem noi, cei de dreapta, tot ceea ce se poate pentru că simbolurile naţionale să-şi recapete atributele fireşti. Să le arătăm tuturor că dreapta, naţionalismul, conservatorismul nu înseamnă nimic retrograd, tot aşa cum comunismul nu mai înseamnă demult progres; cel puţin de 70 de ani încoace.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

"Câmpia libertăţii" de George Cosbuc

 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost !  La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni  deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.

Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

Read More

Ce va fi Miscarea Populara?

 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.

După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.

Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?

Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.

Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.

Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.

Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Read More