Râmele de la guvernare şi resursele minerale

 Îşi mai aminteşte cineva "Cenaclul Flacăra"? Acolo se spuneau lucruri care în mod obişnuit erau interzise; şi toate astea cu acceptul Securităţii... De ce? Manifestarea unde Păunescu spunea lucrurile respective era supapa dorită de foarte mulţi, dacă nu de toţi. E adevărat că "fluiera în biserică", dar o făcea absolut controlat, fără să atingă subiecte periculoase pentru regim. Acelaşi lucru se întâmplă azi la demonstraţiile "ecologiste". Scopul organizatorilor este îndepărtarea americanilor de România, că ruşii pot să rămână, chiar pot să se extindă... Că tot nu mai au mult şi li se termină gazul natural; de ce să nu-l ia moca de la slugile lor, românii?

 Când oligofrenii de la putere dădeau lovituri de stat, o mână de protestatari au luat aprobarea şi au demonstrat două ore, cât scria pe hârtie. Excesul de democraţie de care dă dovadă primul plagiator faţă de demonstraţiile neautorizate îndreptate împotriva Roşia Montană şi Chevron (că nu protestează şi împotriva Gazprom sau împotriva celorlalte peste 20 de societăţi cărora li s-au concesionat perimetre) mă duce cu gândul la un aranjament tipic comunist. În duplicitatea lor, gângavii de la guvern lasă demonstraţiile să-i alunge pe americani, după care, că tot şi-au declarat deschiderea pentru exploatarea gazelor de şist, îi vor "primi" pe ruşii de la Gazprom să le exploateze pentru că, nu-i aşa?, „tarişoara” îşi va asigura astfel independenţa energetică... Pe naiba! Îşi va asigura dependenţa totală de Moscova. Ruşii, o ştiu cei ce au trăit anii '50-'60, dar şi cei care au învăţat puţină istorie, au două mâini de luat, iar concesionarea către Gazprom a perimetrelor Chevron ar fi doar primul pas (deloc mic) spre eternizarea la putere a unui regim comunist compus din reduşi mintali şi alienaţi, ce nu sunt capabili decât să distrugă ceea ce a mai rămas de distrus şi să fure ceea ce le-a scăpat în guvernările anterioare.

În acest moment, România pare guvernată de nişte râme; ca şi râmele, dacă le tai în două, fiecare jumătate se regenerează şi dintr-o râmă rezultă două. În guvern sunt infractori cu diverse încadrări, incompatibili şi întârziaţi mintal, atât nativ, cât şi din cauza exceselor obişnuite la amărâţii rupţi în fund care dau brusc de avere bugetară. Aceasta clică de nespălaţi care vor orice, numai binele oamenilor nu, vor da resursele minerale plocon ruşilor, iar oamenii cinstiţi de dreapta le dau inconştient concursul (din fericire, nu toţi cei de dreapta au fost amăgiţi de mirajul unui guvern ce pare să cadă; n-o să cadă decât dacă DNA îşi va face treaba până la capăt).

Ştiu, e un punct de vedere personal, împărtăşit de unii şi în dezacord cu alţii, dar spun aici oricărui om cinstit, de dreapta sau nu, căruia îi pasă de viitorul lui şi al copiilor lui: „NU susţineţi demonstraţiile contrafăcute şi organizate de comuniştii de la putere după modelul demonstraţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990! Organizatorii nu vor nici să se spună adevărul despre licenţa secretă încă, acordată tot de ei firmei RMGC şi nici să acţioneze legal pentru ca România să beneficieze de un alt statut ca ţară, prin exploatarea gazelor de şist care ne-ar scoate de sub nefasta influenţă rusească. Aveţi de ales între independenţa şi viitorul european al României, pe de o parte şi servitutea faţă de ruşi şi eventuala asociere cu CSI-ul ruso-sovietizant, pe de altă parte”.

Read More

Păcăleala FMI de 1 aprilie

 Încă un pic şi vine primăvara; luni, pe 1 aprilie. Fireşte, ziua nu e una a păcălelilor pe toate planurile, pentru că venirea primăverii e reală. Dar, din nefericire, pe 1 aprilie vom avea şi „păcăleli” naţionale sau, cel puţin, atunci va începe seria lor.

Să urmărim discursurile bombastice ale derbedeilor de la putere, să ne uităm cum vor ei (doar declarativ) să facă şi să dreagă şi cum nu pot ei, chipurile, din cauza UE, să ridice poporul român „pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei”... Desigur, nu doar UE e de „condamnat” pentru situaţia economică în care se află azi România şi în care se va afunda şi mai rău de săptămâna viitoare, ci şi FMI. Ei sunt, în viziunea usl, inamicii „traiului pe vătrai” pe care ei cică l-au programat pentru prostimea mult prea credulă la vorbele lor.

Discursurile în „limbă de rumeguş” nu mai miră pe nimeni, dar ele nu vin întâmplător. Dintotdeauna, declaraţiile bombastice şi buruienoase la adresa străinătăţii au fost apanajul fasciştilor şi al bolşevicilor care ascundeau în spatele vorbelor realitatea crudă. De această dată, scopul este abaterea atenţiei de la relaţia cu FMI. Săptămâna aceasta se încheie acordul semnat anterior de guvernul Boc, acord ce a funcţionat de un an încoace în două „bujii” din patru din cauza abuzurilor uriaşe comise de uslaşi din 7 mai trecut. Reînnoirea lui este imposibilă, Fondul refuzând să dea bani unor spoliatori ai bugetului naţional, cei care se fac responsabili pentru răsturnarea tuturor prognozelor economice.

Am avut o creştere economică mică (2,5%), dar sănătoasă, cu o prognoză foarte bună de majorare a ei (4%); acum, după dezmăţul usl şi după economia lăsată în voia sorţii, creşterea este de... 0%, cu perspective negative în viitorul apropiat (nu vreau să mă gândesc la economia din viitorul pe termen mediu şi lung ca să nu mă ia cu frisoane). Acest progres economic a fost posibil datorită reformelor dure impuse de FMI şi asumate curajos de guvernul Boc. Premierul şi guvernul său s-au sacrificat politic promovând măsuri economice impopulare, dar economia naţională era mai importantă, aşa că au făcut ceea ce de 23 de ani nimeni nu a vrut să facă. Rezultatele începuseră să se vadă ca nişte ghiocei primăvara devreme, dar semnele şi semnalele interne şi externe erau evidente: toate organismele internaţionale, politice şi/sau economice apreciau efortul pe care românii l-au făcut în timpul guvernărilor Boc şi Ungureanu; doar românii înşişi – nu. Chicotind isteric şi cu miştocăreli bulevardiere, fasciştii îi încurajau pe români să-şi afirme nemulţumirea şi să-i aducă la putere, ceea ce s-a şi întâmplat.

Trădările şi alegerile fraudate, locale şi parlamentare, i-au adus pe bolşevici la performanţe electorale greu de imaginat de la Ceauşescu încoace şi, iată, azi deţin puterea discreţionar aproape. Opoziţia politică nu mai există, mai ales după Blaga, această glumă (blague în franceză) tristă care a dus la desfiinţarea PDL, Preşedintele e faultat în permanenţă şi nici Justiţia nu se simte mai bine. Presa de „opoziţie” îşi face treaba ei, adică arată cu degetul spre „vinovatul” de serviciu, Traian Băsescu. El ar fi, chipurile, responsabil de destrămarea PDL şi tot el ar trebui să-şi asume eşecul economic în care ne-a băgat usl. Greşit de la un capăt la altul! Preşedintele a fost, e limpede, „locomotiva” care a dus PDL la guvernare şi, dacă pedeliştii n-ar fi trădat, tot acolo ar fi fost şi azi. Pe rând au trădat majoritatea lor: întâi au fost parlamentarii PDL care au trecut contra cost în rândurile psd şi pnl, apoi a fost Foaieverde şi, mai recent, Blaga şi toată pletora de politicieni care îl susţin.

Să ne amintim că PDL s-a format prin fuziunea PD cu „aripa” desprinsă din pnl în 2005 şi să observăm că aceiaşi „liberali” veniţi atunci să dea o nouă orientare PD-ului, azi sunt cei care promovează, mai deschis sau mai pe ascuns o fuziune a PDL cu... pnl. Astfel, din „democrat-liberali” vor mai rămâne doar „democraţii” în căutarea unei mişcări de dreapta în care se pot regăsi; „liberalii” revin la partidul de bază, aripa psd-ului rebotezată pnl.

Dacă în plan politic este evident că stăm dezastruos, nici în plan economic lucrurile nu sunt mai roz, ba chiar dimpotrivă. Începând cu 1 aprilie, România va fi nevoită să găsească o cale pentru ca absenţa unui acord cu FMI să nu ducă la prăbuşirea economică altfel previzibilă. Cine în România e capabil să facă aşa ceva? Parlamentarii sunt preocupaţi de subordonarea justiţiei şi de privilegiile lor, guvernul „d-rului Schengele” este complet habarnist, iar Preşedintele nu poate să facă nimic atât din perspectiva funcţiei sale, cât şi din cauza frondei permanente a uslaşilor cu domnia sa.  Cu toate astea, absenţa unui acord cu FMI va veni ca o lovitură de măciucă în moalele capului economiei naţionale şi abia atunci românii iubitori de asistenţă socială, lene şi „dolce far niente” vor realiza la ce a dus votul lor neasistat de o activitate cerebrală notabilă. E drept, vine primăvara, dar pentru economie va începe o iarnă lungă şi dureroasă.

Articol preluat de pe Almanahele Goagăl

Read More

Moralitatea dreptei

 Mişcarea Populară şi-a desemnat nucleul fondator. Este foarte bine că majoritatea componenţilor biroului de conducere sunt persoane cu cariere notabile, dar cred că accentul a fost pus greşit. O mişcare de dreapta trebuie să fie destinată tuturor, nu doar elitei cu IQ peste medie. Nu putem crea un curent care să se adreseze doar unei minorităţi, ci suntem obligaţi să-i avem în vedere, în principal, pe oamenii simpli, muncitori, inteligenţi şi întreprinzători, personalităţi locale, în felul lor, dar care n-au neapărat un IQ remarcabil. În acelaşi timp, cei care au pus bazele Mişcării trebuie să înţeleagă că pe români îi interesează mai puţin studiile lor înalte, dar sunt foarte dornici să-i vadă că sunt de-ai lor. Pentru a reuşi nu e suficient să afirmăm că Mişcarea porneşte de jos, mai trebuie să şi dovedim că « jos » nu înseamnă elită şi nici elitism.

E bine că nişte oameni şi-au asumat această responsabilitate şi sper că au înţeles exact ce presupune ea. Avem o uriaşă ocazie de a construi un curent inexistent în ultimii 70 de ani, de a forma o şcoală de gândire dedicată individului, dar asta nu se poate decât cu participarea directă a tuturor şi pentru toată lumea. Da, avem nevoie de un lider carismatic şi îl avem, chiar dacă deocamdată nu se poate implica prea mult, dar şi ceilalţi trebuie să-i calce pe urme. Din « sfere înalte » intelectuale - nimic sănătos nu se poate construi ; Mişcarea nu e un club elitist şi nici o fundaţie dedicată supradotaţilor, ci trebuie să fie un curent naţional cu participare generală.

Trebuie ca toţi, membri simpli sau membri fondatori, să arătăm că morala este esenţială într-o mişcare politică de dreapta, că noi nu înţelegem să procedăm ca politicienii şi să ne ascundem în spatele unor pretexte, scuze şi alte subterfugii dacă am comis ceva de natură a afecta imaginea Mişcării Populare şi curăţenia ideilor sale. Ca urmare, sunt convins că avocata Elenina Nicuţ va demisiona elegant şi fără zgomot. Prezenţa ei în rândurile Mişcării nu mai este binevenită atât timp cât a avut un limbaj nepotrivit în spaţiul public. Sunt sigur că are şi calităţi, dar nu ele sunt acum de luat în discuţie. Aceasta nu este valabil doar pentru Elenina, ci pentru oricare dintre membrii Mişcării, indiferent dacă ocupă sau nu o poziţie de conducere. Morala creştină, cea care a asigurat permanenţa valorilor naţionale reale, trebuie să ocupe un loc de frunte în programul noului curent de dreapta.

Nu cred că de acum toţi componenţii nucleului de conducere trebuie să apară la televizor. Mesajele către populaţie nu aşa se transmit, ci direct, la baza societăţii, acolo unde se afla ţăranul gospodar, muncitorul harnic sau profesorul care îşi înţelege apostolatul. La tv e necesar să vină cineva, dar pentru asta avem un comunicator principal, ofiţerul de presă. Nu prin vedetism fals pe la tele-vizuini putem construi o doctrină, ci prin acea activitate susţinută în afară birourilor de rector, decan etc. Apariţiile dese « pe sticlă » nu fac bine Mişcării, în condiţiile în care ea este atacată din toate părţile, iar « moderatorii » nu se sfiesc să-şi declare public orientarea de stânga. Comunicatorii trebuie să fie oameni cu experienţă în domeniu, care să cunoască bine subterfugiile exprimării şi care să ştie cum să iasă elegant şi eficient din cursele întinse de slugile comuniştilor. Stânga comunistă este puternic structurată, aşa că nu e deloc de ignorat organizarea ei şi nici solidaritatea membrilor săi, mai ales când e vorba despre ilegalităţi și manipulare.

Am spus şi o repet : Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică pentru toată lumea, bazată pe marile concept ale dreptei: morala creştină valorizantă, patriotism fără rezerve şi individul opus colectivităţii căreia i se adresează stânga.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Valahia despre care nu se vorbeşte

 Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 i.Ch. de Cicero, în discursul său Pro Fonteio. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa Ab Urbe Condita în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de “țăran” sau “agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz - "acasă" și ar însemna, prin urmare, "casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând "triburi" sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος "lup", ori o formă derivată din numele de "Falcon", care ar avea la origine galicul gwalch - "șoim".

Istoricii considera “Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe" romanofone), trecând prin Ardeni ("wallonii"), Vosgi și Alsacia ("welche") și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați ("Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum ("Regatul bulgarilor și vlahilor" numit şi "al doilea regat bulgar" de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau "Bogdano-Valahia" din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă "vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. “W” german oferă un “G” dur în limba franceză: „welsh” “a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi "non-germanic". „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă, ​​ și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

•  Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι ("Vlachoi" vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

•  o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

•  megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se  auto-desemna.

sursa: Wikipedia şi bibliografia indicată acolo

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Solilocvii

 Eminescu marturiseşte: „Întâmplările petrecute în parlamentul român în noaptea de ieri, 9 spre 10 mai, nu ni sunt încă aşa de cunoscute ca să putem judeca de pe acum grava lor însemnătate. După depeşele sosite din Bucureşti se vede ca d. Fleva va fi dezvoltat printr-un discurs o interpelaţie a sa, că d. ministru de esterne a răspuns printr-un alt discurs şi că Adunarea deputaţilor a votat apoi următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de esplicaţia guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 april, ia act: că războiul între România şi Turcia e declarat, că ruperea relaţiunilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României a primit consacrarea lor oficială şi, comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei”.

Aşadar? Votul Adunării deputaţilor referitor la Independenţă fusese dat în 29 aprilie, iar pe 9-10 mai, Camera doar a luat act de starea de război dintre România şi Turcia. Partizanii sărbătoririi Zilei Independenţei pe 9 mai susţin că atunci s-a votat în Parlament Declaraţia şi, ca urmare, e ziua când putem considera că naţiunea română a devenit liberă de sub suzeranitatea Porţii otomane. Realitatea e diferită. Aşa cum spune Eminescu, pe 29 aprilie Parlamentul a votat Declaraţia şi pe 10 mai ea a fost ratificată de către Carol I. Chiar şi declararea războiului împotriva Turciei (de către guvern) a fost oficial consfinţită de către Cameră pe 10 mai, deoarece toate acestea s-au petrecut noaptea.

În realitate, comuniştii au schimbat data pentru a coincide cu ziua când ruşii sărbătoresc victoria asupra Germaniei naziste (chiar şi acest eveniment, nu-l sărbătorim pe 8 mai, ziua când Germania a semnat capitularea cu Aliaţii occidentali, ci pe 9 mai, când URSS a semnat acelaşi act). În perioada comunistă a României era de înţeles ca aceste date să fie manipulate, dar azi avem nevoie să revenim în rândul lumii, fără să mai falsificăm istoria de dragul unei politici dovedit catastrofale pentru noi. Carol I, devenind rege a ales ca Ziua Independenţei ţării să devină şi ziua regalităţii în România şi nu invers, cum sugerează comuniştii.

În 1990 s-a decis că stema comunistă a României trebuie schimbată; şi aşa era corect. Dar ce să punem în loc? Odată cu Constituţia, au început discuţiile despre cum să arate stema. Când discuţiile erau în toi şi “specialiştii” tutelaţi de ilici încercau să se pună de acord, se petrece un eveniment: fostul rege Mihai venea în ţară după 43 de ani de exil rezultat din negocierea financiară cu Petru Groza. Ilici se inflamează şi-l goneşte înapoi şi nu voi insista asupra acestui episod prea bine cunoscut. Ajuns la putere, conspiratorul moscovit ilici n-are nevoie de un rege care să-i submineze fragila putere cucerită, aşa că trece la fapte: în Constituţie apare art. 152 care spune că forma republicană de guvernământ nu poate fi revizuită (şi acum, într-adevăr, nu se poate schimba) şi apare stema cu vulturul pe ea, dar de pe capul pajurei lipseşte coroana. Pentru ilici, coroana este simbolul monarhiei şi el trebuie îndepărtat. Ceea ce ilici nu ştia (sau ştia şi a premeditat totul?) e că în heraldică alta e semnificaţia coroanei: INDEPENDENŢA. Pe orice stemă naţională europeană ce înfăţişează o pajură există coroana ca simbol al independenţei ţării. Rusia, de exemplu are ca stemă vulturul bicefal cu cele două coroane pe capete, desupra lor fiind o a treia coroană, mai mare.

E de discutat dacă ilici a determinat absenţa coroanei îngrozit fiind că România ar putea reveni la monarhie sau totul a fost un plan ce a culminat, în 1991, cu tratatul de subordonare a României faţă de URSS, ceea ce îngrădea teribil independenţa ţării. Cert este că Uniunea Sovietică se destrama 6 luni mai târziu, România îşi păstrează independentă, dar stema rămâne fără coroana independenţei, aşa cum este şi azi. Revenind în prezent, cred că ilici regretă acel art. 152 care îl împiedică să-şi ducă planurile la îndeplinire, mai nou, “monarhiste”, dar stema nu cred să intre în vederile lui. Poate Parlamentul va lua decizia de a îndrepta aceasta “eroare” şi va adăuga coroana independenţei ce nu a lipsit nicicând (exceptând perioada comunistă) de pe stema ţării. Fireşte, un alt Parlament, nu cel al infractorilor care au luat puterea absolută în 9 decembrie trecut.

Read More

"Câmpia libertăţii" de George Cosbuc

 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost !  La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni  deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.

Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

Read More