Un popor mândru că e nefericit

  În existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci  de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei, domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii, ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.

Vremurile au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o rezistenţă; şi asta de 25 de ani...

Democraţia românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii. Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.

Unii promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit” mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite: „noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”. Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă. Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de conspiratori în folosul Moscovei.

Dar avem responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”: tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.

Haideţi în stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit, faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta, demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală). Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu... Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom rămâne „mândri” de supuşenia noastră.

Read More

Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

 Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu larga colaborare cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:

psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” …) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.

pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?

Read More

Turnul Babel al dreptei româneşti

 În politica românească e un adevărat Turn Babel cu limbile încurcate. Partidul comunist, rebotezat „social-democrat” îşi doreşte o rupere de... comunism şi, cel mai probabil o apropiere de bolşevism sau fascism, judecând după atacurile rar întrerupte (şi atunci de nevoie) asupra statului de drept. În realitate, cu obişnuita lor „limbă de lemn”, nu de comunism vor să se rupă, ci doresc să facă o regionalizare „originală”, una în care baronii psd îşi vor împărţi întreaga ţară. La Washington, primul oligofren al guvernului rosteşte la fel de ipocrit, apreciind că guvernarea sa dezastruoasă este cea care marchează sfârşitul comunismului în România! În aceeași ordine de idei, toţi activiștii comuniști, torţionarii, turnătorii și securiștii deplâng cu lacrimi de crocodil soarta nefericită a intelectualilor din perioada interbelică care și-au găsit tragicul sfârșit în închisorile comuniste. Cred că se răsuceşte Che Guevara pe tricoul său, dar nu oricum, ci în ritmuri de „Bella Ciao”, aproape imnul tineretului comunist „social-democrat”. Complicii lor în ale stângii cu nuanţe fasciste, liberalii, încearcă să-şi confecţioneze un profil ideologic de... dreapta, eludând alianţa cu neo-bolșevicii, dar şi atentatele comise împreună la siguranţa politică şi economică a naţiunii.

 Cele două găşti extremiste au, împreună şi separat, crize grave de identitate doctrinară. Una dintre ele nu are curajul să-şi asume crimele fioroase comise de-a lungul timpului de întemeietorii săi antinaţionali, iar cealaltă ignoră cu bună ştiinţă apartenenţa lor la grupul de doctrine de stânga. Popularii europeni, continuatorii creştin-democraţilor n-au nici o treabă din punct de vedere ideologic cu liberalii. Locul unde ei pot avea puncte comune (dar asta nu e deloc obligatoriu) este economia, unde atât popularii, cât şi liberalii îmbrăţişează sistemul economic de piaţă liberă, fără (sau cu cât mai puţine) intruziuni ale statului. Cu toate astea, liberalii români au manifestat continuu o periculoasă propensiune pentru consolidarea statului, dar nu în sensul statului de drept, ci tocmai invers, în acela al unui stat semi-dictatorial, cu instituţii democratice în esenţă, dar corupte politic, în aşa fel încât ei să-şi asigure permanenţa la conducerea discreţionară a ţării. De altfel, fără urmă de ruşine, împreună „profeţeau” viitorul „de aur” al ţării, cu ei la guvernare, cu ei în parlament şi cu Căcărău la preşedinţie, fără ca opinia românilor în momentul alegerilor să mai conteze; firesc, ştiu ei prea bine cât pot falsifica la urne… Altfel spus, ei „ştiu mai clar ce e bine pentru prostime”.

 Dacă încă de la apariţia lor, liberalii au fost în opoziţie netă cu conservatorii şi dacă azi foştii conservatori sunt popularii europeni, infractorii de la conducerea pnl vor să se insinueze în... dreapta(!), în pofida evidenţelor doctrinare, ideologice şi practice. Dar nu oricum... Ei, cei care au luat procente serioase prin furt electoral, minciună şi înşelătorie – se consideră îndreptăţiţi să constituie capul şi corpul dreptei româneşti incapabile să se nască fără cezariană. Din „opoziţie”, Blaga glăsuieşte mieros la adresa altei panarame politice, pe care îl vede „serios şi un adevărat om de dreapta”; da, este un tip care colaborează serios cu ilici şi compania sa de tristă amintire şi care e dispus să construiască o dreaptă pe care s-o pună în slujba aceloraşi jivine bolșevice. Acest Blaga, colaboraţionistul de la 9 decembrie 2012, este un alt „stâlp” al unei drepte... stângi, un vândut pe banii bugetari luaţi de ginere şi un factor de influenţă al stangii extreme în orice alianţă de dreapta s-ar face. El, ca „opozant”, va certifica orice năpârcă trimisă de bolşevici pentru a suguşa dreapta înainte ca ea să se nască sau, dacă nu, măcar s-o omoare din faşă.

 O speranţă a dreptei rămâne Mişcarea Populară. „Fundaţia” mişcării este cea responsabilă de doctrină, „Partidul” – de ideologie şi de bătălia politică. Programul lor comun este cel puţin straniu, o formă frumoasă, dar lipsită de conţinut, o pastişă a ceea ce ar fi fost bine să fie Mişcarea, o înşiruire de idei generoase, multe de dreapta, dar şi altele ce pot fi întâlnite mai curând în stânga; din nefericire, chiar şi la stânga contemporană. Întemeietorii „Fundaţiei” au elogiat şi în Program, dar şi în discurs, „elitele”... Care elite? Ce concept politic de dreapta este „elita”? Adică un ţăran harnic şi gospodar, care munceşte nu doar cu braţele, ci şi cu creierul, el nu merită a face parte din elita satului românesc? Dar strungarul care e capabil să facă nu doar şaibe, ci şi adevărate opere de artă în domeniu, el nu este în elita strungarilor? Ca un corolar, aş întreba dacă „părinţii fondatori” ai Mişcării, cu toţii sunt „elite” în meseriile lor (ştiu eu o „doamnă” care nu pare a fi în elita avocaţilor romani, ci în alta, mult mai bulevardiera)?! Prima grijă n-ar fi trebuit să fie autodefinirea şi autoglorificarea, ci elaborarea doctrinei, ceea ce până acum lipseşte.

 Mişcarea Populară se reclamă ca fiind inspirată de „tradiţia creştin-democrată şi clasic-liberală din Europa”. Posibil... Cu toate astea, „creştin” apare de trei ori în Program, de două ori în sintagma „creştin-democrat” şi o singură dată singular, „religie” nu apare deloc, „tradiţie” – de trei ori, dar fără a puncta fundamental etc. Până la creştin-democraţia europeană, România are nevoie de una autohtonă, modernă, dar adaptată perfect tradiţiei, culturii, caracteristicilor profunde ale unui popor legat de valorile ce în ultima vreme au început să cam dispară, dar şi una bazată pe ordine socială, merit, siguranţă, religie şi conservatorism adaptat zilelor noastre. Cât despre „clasic-liberal”, cred că sintagma a apărut „paraşutată” cel puţin neinspirat. Probabil vrând să lase o uşă deschisă liberalilor, „popularii” „stâlpi” ai dreptei au omis că aceasta e o doctrină din care s-a născut şi marxismul, de la ea preluând Marx unul dintre conceptele de bază ale ideologiei comuniste: „lupta de clasă”. Capitolul din Program numit „solidaritate” ar fi putut lipsi, noţiunea fiind una care este asociată indeobște stângii, alături de „egalitate”, „progres”, „nesupunere” etc.

 Despre dreapta ce n-are şanse a se naşte se poate vorbi mult, dar la ce bun? Noii creatori ai dreptei sunt cu adevărat nişte capacităţi profesionale, cel puţin majoritatea lor. Asta însă nu le dă dreptul la aroganţă şi superficialitate şi nici nu constituie o garanţie că şi politic vor performa. Din păcate, drumul de până acum al Mişcării Populare este unul inconsistent, discursul liderilor fiind deseori nefericit şi, uneori, chiar descărcat de cuvenita convingere intimă faţă de ideile promovate. Doctrina populară sau creştin-democrată a Mișcării încă n-a fost elaborată (sau dacă a fost, atunci e acoperită de o exagerată discreţie), dar partidul şi-a şi făcut apariţia, fără a uita să vorbească despre „criza politicii românești” care „vine din lipsa unor doctrine clare, clădite pe valori și principii şi lipsa unor politici coerente, izvorâte din doctrina partidelor”. Cu forme fără fond pot să creeze orice, dar nu o dreaptă şi, cu siguranţă, nu alături de liberali, cu sau fără Căcărău. Conceptul de „unificare a dreptei” poate fi discutat, dar nu ăsta e primul pas, ci chiar ultimul; până la unificarea ei, drepta ar trebui clădită, cu seriozitate şi responsabilitate şi abia apoi o vor unifica, după ce partidele ce se reclamă în dreapta vor fi capabile să se definească doctrinar si ideologic şi să se dovedească aparţinând acelei părţi a eşichierului politic. Dreapta nu se vorbeşte, ci se dovedeşte.

Read More

Moralitatea dreptei

 Mişcarea Populară şi-a desemnat nucleul fondator. Este foarte bine că majoritatea componenţilor biroului de conducere sunt persoane cu cariere notabile, dar cred că accentul a fost pus greşit. O mişcare de dreapta trebuie să fie destinată tuturor, nu doar elitei cu IQ peste medie. Nu putem crea un curent care să se adreseze doar unei minorităţi, ci suntem obligaţi să-i avem în vedere, în principal, pe oamenii simpli, muncitori, inteligenţi şi întreprinzători, personalităţi locale, în felul lor, dar care n-au neapărat un IQ remarcabil. În acelaşi timp, cei care au pus bazele Mişcării trebuie să înţeleagă că pe români îi interesează mai puţin studiile lor înalte, dar sunt foarte dornici să-i vadă că sunt de-ai lor. Pentru a reuşi nu e suficient să afirmăm că Mişcarea porneşte de jos, mai trebuie să şi dovedim că « jos » nu înseamnă elită şi nici elitism.

E bine că nişte oameni şi-au asumat această responsabilitate şi sper că au înţeles exact ce presupune ea. Avem o uriaşă ocazie de a construi un curent inexistent în ultimii 70 de ani, de a forma o şcoală de gândire dedicată individului, dar asta nu se poate decât cu participarea directă a tuturor şi pentru toată lumea. Da, avem nevoie de un lider carismatic şi îl avem, chiar dacă deocamdată nu se poate implica prea mult, dar şi ceilalţi trebuie să-i calce pe urme. Din « sfere înalte » intelectuale - nimic sănătos nu se poate construi ; Mişcarea nu e un club elitist şi nici o fundaţie dedicată supradotaţilor, ci trebuie să fie un curent naţional cu participare generală.

Trebuie ca toţi, membri simpli sau membri fondatori, să arătăm că morala este esenţială într-o mişcare politică de dreapta, că noi nu înţelegem să procedăm ca politicienii şi să ne ascundem în spatele unor pretexte, scuze şi alte subterfugii dacă am comis ceva de natură a afecta imaginea Mişcării Populare şi curăţenia ideilor sale. Ca urmare, sunt convins că avocata Elenina Nicuţ va demisiona elegant şi fără zgomot. Prezenţa ei în rândurile Mişcării nu mai este binevenită atât timp cât a avut un limbaj nepotrivit în spaţiul public. Sunt sigur că are şi calităţi, dar nu ele sunt acum de luat în discuţie. Aceasta nu este valabil doar pentru Elenina, ci pentru oricare dintre membrii Mişcării, indiferent dacă ocupă sau nu o poziţie de conducere. Morala creştină, cea care a asigurat permanenţa valorilor naţionale reale, trebuie să ocupe un loc de frunte în programul noului curent de dreapta.

Nu cred că de acum toţi componenţii nucleului de conducere trebuie să apară la televizor. Mesajele către populaţie nu aşa se transmit, ci direct, la baza societăţii, acolo unde se afla ţăranul gospodar, muncitorul harnic sau profesorul care îşi înţelege apostolatul. La tv e necesar să vină cineva, dar pentru asta avem un comunicator principal, ofiţerul de presă. Nu prin vedetism fals pe la tele-vizuini putem construi o doctrină, ci prin acea activitate susţinută în afară birourilor de rector, decan etc. Apariţiile dese « pe sticlă » nu fac bine Mişcării, în condiţiile în care ea este atacată din toate părţile, iar « moderatorii » nu se sfiesc să-şi declare public orientarea de stânga. Comunicatorii trebuie să fie oameni cu experienţă în domeniu, care să cunoască bine subterfugiile exprimării şi care să ştie cum să iasă elegant şi eficient din cursele întinse de slugile comuniştilor. Stânga comunistă este puternic structurată, aşa că nu e deloc de ignorat organizarea ei şi nici solidaritatea membrilor săi, mai ales când e vorba despre ilegalităţi și manipulare.

Am spus şi o repet : Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică pentru toată lumea, bazată pe marile concept ale dreptei: morala creştină valorizantă, patriotism fără rezerve şi individul opus colectivităţii căreia i se adresează stânga.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

« Pentru o Românie cu fruntea sus ! »

 Lansarea oficială a Mişcării a fost o surpriză pentru foarte mulţi. Discursul lui Marian Iancu a ieşit din peisajul obişnuit în politica românească postdecembristă. Mesajul principal poate fi sintetizat chiar ca o lozincă : « Pentru o Românie cu fruntea sus ! ». Lansarea ei a fost semnalul că dreapta reală se construieşte, iată şi în România, respectând principiile de bază ale unei drepte europene : o construcţie de jos în sus, la care contribuie toată lumea, indiferent de poziţia ocupată în cadrul Mişcării, o şcoală de gândire ce se adresează fiecărui român în parte, nu unei colectivităţi neprecizate.

Vremea politicienilor ce-şi fac partide folosind votul popular pentru a accede la putere trebuie să se încheie. Mişcarea Populară, ca un curent politic formator va demonstra fiecărui cetăţean că politica se face altfel, modern şi fără ocolişurile obişnuite fiecărui partid existent azi în România. Toţi membrii Mişcării vor trebui să activeze permanent ; noi nu facem campanie electorală şi nici o campanie de imagine. Contactul cu populaţia trebuie să fie continuu, în oraşe sau la sate, în toată ţara, dar şi românii trebuie să-şi aducă aportul la această construcţie ce le este dedicată. Timpul mâinii întinse către bugetul de stat a trecut. Acum trebuie să ne înhămăm la « jugul » deloc uşor de purtat al ridicării României cel puţin la nivelul unde era cândva, când Bucureştiul era « Micul Paris ». Valorile naţionale atât de cumplit răsturnate azi, trebuie să se reaşeze acolo unde le e locul. Trebuie să facem în aşa fel încât butada « cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are… tot aşa » să devină istorie. În România pe care cred că o dorim imensa majoritate, lenea şi chiulul nu pot fi mai bine văzute decât munca stăruitoare şi participarea responsabilă la marile proiecte naţionale.

Justiţia de azi este o instituţie moartă, după atacurile succesive ale extremei stângi rusofile. Justiţia romană a încetat să mai facă dreptate, ori românii asta au în memoria colectivă , asta vor de la cei care sunt puşi s-o împartă. Nu mai avem nevoie de pedepse insignifiante pentru infractorii de partid şi de stat şi ani grei de puşcărie pentru amărâţii care nu au din ce să plătească un avocat care să le susţină cauza. Justiţia română va trebui să reînveţe ce e dreptatea şi s-o împartă orbeşte, fără a ţine cont de poziţia ocupată de un inculpat sau altul. Mişcarea Populară va milita permanent pentru ca în faţa instanţelor de judecată românii să fie egali. Dacă actualii magistraţi nu sunt capabili să facă asta sau sunt mânaţi de diverse interese, atunci ei trebuie să părăsească posturile ocupate azi ; astfel de magistraţi nu fac cinste nici Justiţiei şi nici românilor. Cu toţii trebuie să reformăm sistemul judiciar şi împreună trebuie să-l determinăm să revină la poziţiile pe care le avea înainte de lovitura de stat bolşevică  din 23 august 1944.

Se vorbeşte despre un aşa-numit « pol de dreapta » şi nu lipsesc îndemnurile la înjghebarea lui. Nu cred că un asemenea « pol » va exista vreodată, altfel decât că alianţă politică electorală între partide. Mişcarea Populară vine să înlocuiască asemenea construcţii efemere, dintre partide foarte diferite ideologic şi/sau ca interese de grup. Dreapta nu se clamează, nu se afirmă (de multe ori mincinos), ci se construieşte, prin munca asiduă a celor responsabili şi care înţeleg valorile autentice ale dreptei. Asta îşi propune Mişcarea şi prin asta este ea  diferită. Nu, noi nu luptăm cu stânga şi nici cu extremă stângă comunistă (decât indirect), ci luptăm pentru un nou curent, pentru această şcoală de gândire care să ducă la ridicarea şi conştientizarea românilor. Odată treziţi la realitate, oamenii vor şti singuri ce să facă, de unde vine răul, corupţia, jaful şi căderea economică.

Aşa să ne-ajute Dumnezeu !

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Boarfele Împăratului

 Ne amintim cu toţii povestea în care împaratul mergea prin mulţime crezând că e îmbrăcat, el fiind gol-pușcă. La fel se spune povestea și transpusă în realitatea românească de azi. În urma deciziei lui Mickey Mao (devenit Minnie Mao) de a o desemna pe Kovesi, toate urgiile văzduhurilor rusofile s-au dezlănţuit delirant. Lovitura a fost năucitoare și, pentru prima dată, ţuţării trimiși la tele-vizuini n-au avut ordine de la « centru ». Văzându-se fără coordonare, fiecare a reacţionat cum l-a tăiat capul sau în funcţie de ordinele directe primite de la unul dintre cele două centre de putere din usl.

Dacă psd, prin trimișii săi a avut un discurs echilibrat (să nu ne lăsăm păcăliţi ; ca să poată ieși din clinci faţă de pnl, psd trebuie să joace pe « cartea » echilibrului și a interesului naţional), reprezentanţii pnl au făcut dovada unor intervenţii în cel mai pur stil fascist. Pentru ei, obiectivul e limpede, iar vinovatul e unul singur : Traian Băsescu. De aici începe și tot aici se termină delirul politic al fasciștilor. Firește, cea mai des auzită sintagmă a fost « regimul Basescu », cel opresiv, dictatorial și șantajist. În deruta lor, fasciștii nici nu mai știu cui « să-i spargă capul » ; Președintele a fost, este și va rămâne « vinovatul » lor de serviciu, ca un reflex mental ce de multă vreme a devenit anacronic și hilar, prin totala absenţă a celei mai mici dovezi în sprijinul celor proferate. Alături de Băse, iată că liberalii îl așează fără ezitare pe… Ponta ! Şi el este acum de vină ; pentru ce anume încă nu e limpede.

Presa aservită n-a ezitat să treacă la o ofensivă deloc proprie unei prese moderne. Jurnaliștii « fundamentaliști » au trecut la atacurile cele mai halucinante, ceilalţi, « răspândacii » mărginindu-se doar să preia și să dea mai departe mesajele primilor, într-o formă mult mai atenuată ; atenuată, dar în materie de dezinformare, cu un egal impact asupra populaţiei. Firește, CNA n-are obiecţii pentru că, nu-i așa, presa e liberă să spună orice, cu sau fără bază în realitate. Mă refer aici la modul absolut tendenţios în care tele-vizuinile au pus accentul pe o presupusă întelegere dintre Mickey Mao și Președinte. Chiar dacă o asemenea întelegere a existat (vom presupune, de dragul argumentului că da) nu reiese în ce fel ea trebuie să fie considerată ca o conspiraţie sau, în orice caz, ca un fapt dăunator democraţiei și statului de drept, în general. În aceeași ordine de idei, dacă e să punem în balanţă interesul naţional putem să considerăm că această cedare a prim-plagiatorului este prima sa faptă bună în interesul românilor.

Cu toate astea, ceva e limpede, chiar dacă e lăsat undeva în spatele duelurilor verbale de suprafaţă, ale acuzelor mai mult sau mai puţin voalate. Miza nominalizărilor este deloc lipsită de importanţă. Având în vedere cerbicia cu care Căcărău și acoliţii săi de partid au căutat să pună mâna pe Justiţie, cât și pe conducerile Parchetului General și a DNA, este evident că în spatele lor cineva are morcovul în fund cu tot cu iepure. Cine ? Şeful lui Căcărău – turnătorul rusofil Felix. Dosarul pe care-l are este covârșitor și singura lui posibilitate de scăpare ar fi adjudecarea Ministerului de Justiţie în integralitatea sa. Da, dar asta o știe și… ilici ! « Cârpa kaghebistă » amușină de multă vreme, discret, pe urmele varanului. Dupa cum se știe, prin Căcărău, Felix a făcut tot ce a putut pentru a se asigura că are controlul usl și, indirect – puterea. Acţiunile lui nu i-au scăpat bătrânului bolșevic, motiv pentru care i-a și copt mișcarea despre care vorbim. Rezultatul diferendului are și o altă semnificaţie : în usl nu mai există nici un fel de armonie, ba chiar luptele ce până acum s-au dus pe mutește, iată, acum se duc deschis. Fără dubiu, psd a pus mâna pe ceea ce Felix își dorea, iar acum se pregătește să elimine un aliat rapace și incomod din multe puncte de vedere.

Ce va fi ? Nu știe nimeni, dar putem să presupunem câte ceva. Întâi, Felix va ajunge la capătul procesului în scurt timp, apoi va « poposi » pentru câţiva ani la pușcărie. Nu în ultimul rând, Căcărău nemaiavând susţinerea varanului, puterea sa va lua sfârșit. Va rămâne un clănţău fără dinţi în scaunul de președinte al Senatului ; candidatura sa la prezidenţiale nu e de luat în calcul. Infractorul Năstase va rămâne liber, însă psd se va vedea nevoit să facă o politică europeană, vrând-nevrând, alături de… Traian Băsescu. Fasciștii din ambele găști se vor risipi, care prin închisori, care prin alte partide, iar partidul lor va redeveni unul de nișă.

La prima vedere, viitorul sună bine, dar nu-i deloc așa. Anul viitor avem alegeri prezidenţiale, iar prim-plagiatorul va candida din partea psd. Problema noastră este cine i se va opune ? Dacă Mișcarea Populară nu-și va lua repede în serios misiunea și dacă membrii săi nu vor acţiona, altfel decât au făcut-o Noua Republică și Forţa Civică, atunci drumul psd către puterea absolută e deschis ; pe perioadă nedeterminată. Să nu ne amagim… Activist bătrân, ilici are o experienţă ce nu trebuie ignorată. El este încă periculos pentru sănătatea și viitorul românilor, dar știu ce îl poate prinde complet descoperit : o mișcare de dreapta structurată atipic, ceea ce va fi de natură să-l scoată din tiparele ce-i sunt atât de bine cunoscute. În faţa unui curent ce declară fără înconjur că nu va fi partid, ilici va rămâne cu pantalonii în vine.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Ideea naţionala

 Politica ultimelor decenii a dus la desfiinţarea ideii de naţionalism şi demonizarea termenului ca fiind ceva caracteristic comunismului. Naţionalismul este patriotismul, dragostea de ţară, dorinţa de a înfăptui acele lucruri care să facă din naţiunea ta una mândră de trecutul şi de prezentul ei. Ca să folosim un alt termen îl putem numi „conservatorism”, dar nu bătaia de joc pe care o reprezintă partidul de buzunar al turnatorului-infractor Felix. Naţionalismul n-are absolut nici o legătură cu comuniştii care au fost mereu anti-nationali; Internaţionala Socialistă chiar recomanda ca orice este naţional să fie ori desfiinţat, ori compromis, „naţiunea” urmând a fi cea comunistă internaţională. În istorie, comunismul şi lupta împotriva naţionalismului s-au confundat; la fel s-a întâmplat şi cu aceeaşi luptă împotriva simbolurilor naţionale dusă de fraţii gemeni ai comunismului, fascismul şi nazismul. Mai mult decât atât, în 1947, Lavrenti Beria expedia conducerilor ţărilor comuniste Directiva strict secretă care stabilea ce anume trebuie să facă acele tari pentru ca ocupantul sovietic să poată controla tot. Printre punctele directivei se afla şi cel care spunea: „luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”.

De la apariţia lor, comuniştii au folosit idei şi concepte naţionale sau naţionaliste pe care le-au adaptat, manipulat şi distorsionat în fuctie de nevoia lor de a impune utopia comunistă. Conceptul de „muncă patriotică”, de exemplu, n-a fost inventat de comunişti, ci de legionari. Ei au militat pentru ajutorarea reală a celor sarmani printr-un fel de muncă în folosul comunităţii, dar benevola. Comuniştii au preluat ideea şi au compromis-o, munca patriotică devenind ceva obligatoriu. Nici „pionierii” cu uniformele lor nu reprezintă o idee a comuniştilor romani. Ei doar au preluat ideea pusă în practică în dictatura regală de inspiraţie fascistă a lui Carol al II-lea – „străjerii”. În anul 1942, Radu Gyr publica „Balada clopotarului din stele”, e excepţională poezie despre martiriul unui copil pentru libertate şi pentru demnitate naţională. Venind la putere, comuniştii au preluat ideea centrală a baladei şi au creat mitul lui Vasile Roaită ce trăgea sirena. Toată lumea cunoaşte versurile „În grădina lui Ion/ Toate păsările dorm/ Numai una n-are somn/ Şi zboară din pom în pom/ Tot strigându-l pe Ion”, dar nu ştiu câţi sunt interesaţi de autorul lor şi de forma pe care el le-a dat-o:

„În grădina lui Călin

toate păsările vin,

cântă mult şi dorm puţin.

Toate stelele se-anină,

toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină

n-are cântec, nici hodină.

S-ar tot face pe tulpină

glas de om care suspină,

s-ar tot face dar nu poate,

până-i noaptea jumătate”. („Balada clopotarului din stele” – Radu Gyr, din volumul „Balade” apărut în 1943)

Naţionalismul nu e „limba de lemn”, nici discursul patriotard, mincinos şi manipulator ce aminteşte de discursurile mobilizatoare ale lui Hitler şi ale d-rului Goebbels, ci acel sentiment naţional onest exprimat. Naţionaliştii sunt oamenii de dreapta, cei care cred cu tărie că avem datoria să facem tot ce se poate pentru că ţara să progreseze, sunt cei care înţeleg ce este sacrificiul personal, nu neapărat cel fizic, ci, mai ales, cel asumat pentru ideea naţională care a fost şi va fi mereu de dreapta. Naţionalism nu înseamnă, aşa cum mincinos prezintă comuniştii, nici intoleranta (suntem creştini, deci suntem obligaţi la toleranţă), nici antisemitism, nici fundamentalism religios şi nici violenta; de altfel, antisemitismul şi violenta au fost mereu instrumentele national-socialistilor, dar şi al bolşevicilor. Cei care vor înţelege că nu poate exista o dreaptă reală fără ca ea să fie răsărita din ideea naţională, aceia vor fi cei care vor recrea dreapta românească. „Dreaptă” nu se naşte la ordin şi nici nu poate să apară de sus în jos. Mişcarea naţională porneşte de la individ şi se adresează individului, nu ca la comunişti – mulţimii. Fiecare om care simte româneşte trebuie să se alăture unei mişcări de dreaptă ce sper să apară. Mai ales în actualele condiţii, aderarea la o dreaptă sănătoasă este o obligaţie a fiecăruia care înţelege că pericolul în care ne aflăm este uriaş. Partidele existente şi-au probat „capacităţile”, dar şi-au şi arătat racilele: corupţie, ineficientă şi chiar rea-voinţă când a fost vorba despre interesul naţional, politicianism de clan sau de grup (deseori infracţional) etc. Dreapta care se va naşte nu trebuie să lase loc nici uneia dintre aceste manifestări ale actualelor partide neo-comuniste. Ea va trebui făcută de fiecare militant de dreapta care va merge la sate sau în oraşe şi va arăta oamenilor minciuna cu care sunt manipulaţi. Fiecare om trebuie să conştientizeze că pentru dreapta el este în centrul atenţiei, nu colectivitatea (termen ce relativizează orice acţiune concretă, dar care manipulează perfect populaţia de la sate şi nu doar).

Stema ţării este cea de pe vremea primei „domnii” a lui ilici. Înfricoşat, pe atunci, de spectrul reinstalării monarhiei, ilici şi clica sa au refuzat ca pajură de pe stema să poarte coroana, chiar dacă în heraldica ea simbolizează independenta, nu regalitatea; Rusia are ca stema vulturul bicefal cu câte o coroană pe fiecare cap şi cu o a treia deasupra lor şi nu se poate presupune că acolo se visează la monarhie. Să facem noi, cei de dreapta, tot ceea ce se poate pentru că simbolurile naţionale să-şi recapete atributele fireşti. Să le arătăm tuturor că dreapta, naţionalismul, conservatorismul nu înseamnă nimic retrograd, tot aşa cum comunismul nu mai înseamnă demult progres; cel puţin de 70 de ani încoace.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Read More

Ce va fi Miscarea Populara?

 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.

După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.

Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?

Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.

Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.

Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.

Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Read More