Ruşinea de a fi român io(h)anit

                                

 De-a lungul timpului s-a tot vorbit populist despre „mândria de a fi român”... Fireşte, sintagma e idiotizantă şi complet lipsită de sens, mai ales în zilele noastre. Popor vegetal, lipsit de obişnuinţa cogitării şi mare amator de bălăceală în noroiul politic actual, românii n-au reuşit să capete reflexe democratice. Ca urmare, abuzurile puterii roşii, ca şi încălcările ei flagrante ale legii au rămas nesancţionate popular. Pe cale de consecinţă, escaladarea acestor ieşiri din legalitate a ajuns să contureze în România, o scenă pe care se „joacă” mereu piese de teatru absurd, din ce în ce mai absurd şi mai grobian.

Preşedintele României, pentru a nu face notă discordantă cu restul bandei care l-a adus la Cotroceni, face un salt în timp (înapoi, fireşte) şi se imaginează în timpul domniei lui Cuza; sasul de la ţară se visează „principe elector” şi se comportă corespunzător. Nu mă voi referi la paltonul aruncat pe capota maşinii, la Paris, pentru că asta e doar o chestiune de educaţie, iar el, plecând la şcoală de la 6 ani, n-a avut timp să-şi termine educaţia elementară. Dar, dacă asta e scuzabil în ochii marginalilor societăţii româneşti, gestul n-a trecut neobservat în cancelariile europene, iar asta nu generează vreun fel de mândrie naţională.

Presa româna, plină de coloane vertebrale de melc, s-a grăbit să-i spună soţiei prezidenţiale „prima doamnă”, plagiind din prostie și slugărnicie funcţia oficială cu acelaşi nume din SUA. Preşedintele n-a avut reacţia firească unui om educat, aceea de a respinge o asemenea porcărie. Asta l-a măgulit şi l-a făcut să se simtă bine, tocmai pentru că n-a resimţit jena pe care românii au trăit-o în locul lui. Această „primă doamnă”, mult şi nejustificat mediatizată, spunea undeva că ea nu se simte bine în Bucureşti şi, mai mult de-atât, îi lipsesc elevii săi din Sibiu. Ca urmare, doamna în cauză şi-a luat puţinul bagaj şi s-a întors acasă la ea. De ce să n-o facă, dacă soţul îi făcuse cadou o ţară?! Conta că protocolul spunea altceva? Nu. Ca soţie a preşedintelui, madam Iohannis era obligată să stea cu soţul, în Bucureşti, dar mitocănia a fost mai puternică. Acea mentalitate joasă, a plebei ajunse sus, drapată în politeţe, dar prin care răzbate fără efort lipsa crasă a educaţiei – s-a manifestat şi la cuplul prezidenţial. De ce trebuia să stea doamna în Bucureşti, cu soţul ei? Pentru că acesta, în weekend pleacă acasă, la Sibiu, deşi RAPPS i-a pus la dispoziţie o casă. N-ar fi grav, dacă nu s-ar ivi situaţii în care prezenţa sa în Capitală să fie imperios necesară. O asemenea situaţie a apărut vineri, când nişte terorişti au masacrat fără alegere, francezi şi români.

Reacţiile europene au fost rapide, atât ale preşedinţilor, cât şi ale statelor din UE. Doar România n-a avut reacţie, alta decât formală şi neoficială. În timp ce ISIS anunţa alte atacuri în ţările europene pentru sâmbătă şi duminică, preşedintele României... era absent. A scris pe facebook câteva cuvinte şi atât. Deşi trebuia să convoace imediat CSAT-ul, singura convocare a fost a guvernului interimar, care a discutat, a stabilit, a cercetat şi a ieşit cu o declaraţie a premierului interimar: nici un român nu se afla printre decedaţii şi răniţii de la Paris. După o oră de la prezentarea sentenţioasă a unei situaţii despre care habar n-avea, Câmpeanu a aflat că doi români au murit în atentatele groazei. În acest timp, preşedintele posta pe facebook şi atât. Nişte români muriseră, ţara putea fi ameninţată de atacuri teroriste, iar el stătea la Sibiu, în weekend. Nici măcar nu s-a simţit să vină la Cotroceni, ca prezenţă doar şi să meargă la Ambasada Franţei pentru a prezenta condoleanţe în numele său şi al poporului pe care s-a obligat să-l reprezinte. L-a trimis pe Lazăr Comănescu, de parcă pe ăla îl alesese cineva ca reprezentant.

Klaus Iohannis, implicat adânc în scandalul penal al caselor pe care le-a pierdut pentru că intrase în posesia lor ilegal, stătea la Sibiu, în timp ce ţara era lăsată de izbelişte. Nici o acţiune prevăzută în fişa postului său de preşedinte nu s-a petrecut, nici o reacţie oficială a statului român nu a avut loc, nimic din firescul politic european n-a existat la noi... Iohannis era liber, în familie şi nu avea timp şi chef de vreo reacţie prezidenţială. Această atitudine e departe de a fi calificată drept gafă! E de-a dreptul o sfidare la adresa unui popor care aştepta ca preşedintele să ia acea atitudine menită să-l pună la adăpost de eventuale atacuri teroriste, dar şi o încălcare flagrantă a Constituţiei! Pentru aceste motive, Klaus Iohannis trebuie să demisioneze de urgenţă! România nu-şi permite un preşedinte cu probleme penale dovedite şi nici unul care îşi deleagă atribuţii pe care doar el le poate avea, conform Legii fundamentale a statului român. Indiferenţa e, în acest caz, criminală... O crimă la adresa siguranţei naţionale...! Aşa cum Hollande se face vinovat în fata francezilor de morţii de la Paris, Iohannis este la fel de culpabil pentru românii pe care a ales să nu-i reprezinte, pe motiv de... weekend! Pentru el am un singur cuvânt pe care i-l voi repeta oricât trebuie: „Dégage, Iohannis!”.

Read More

Un popor mândru că e nefericit

  În existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci  de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei, domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii, ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.

Vremurile au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o rezistenţă; şi asta de 25 de ani...

Democraţia românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii. Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.

Unii promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit” mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite: „noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”. Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă. Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de conspiratori în folosul Moscovei.

Dar avem responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”: tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.

Haideţi în stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit, faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta, demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală). Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu... Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom rămâne „mândri” de supuşenia noastră.

Read More