Radu Gyr

„ Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

Ronald Reagan

„Atunci când vom uita că noi suntem o naţiune supusă lui Dumnezeu, vom deveni o naţiune supusă”.

Ronald Reagan

"Cineva mi-a explicat diferenţa dintre democraţie şi democraţie populară: este aceeaşi diferenţă ca între o cămaşă şi o cămaşă de forţă".

Petre Ţuţea

„Iau un Cod Penal cu tripartita diviziune a infractorilor: crime, delicte şi contravenţii. Definesc crimele pe rând, delictele pe rând şi contravenţiile pe rând şi scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală, prezentă în acest integral Cod Penal.”

Ronald Reagan

"Guvernul există să ne apere pe unul de altul. Acolo unde guvernul şi-a depăşit limitele este când a hotărât să ne apere pe noi de noi înşine".

Se afișează postările cu eticheta alegeri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta alegeri. Afișați toate postările

miercuri, 28 octombrie 2015

Un popor mândru că e nefericit



  În existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci  de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei, domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii, ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.

Vremurile au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o rezistenţă; şi asta de 25 de ani...

Democraţia românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii. Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.

Unii promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit” mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite: „noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”. Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă. Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de conspiratori în folosul Moscovei.

Dar avem responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”: tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.


Haideţi în stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit, faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta, demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală). Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu... Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom rămâne „mândri” de supuşenia noastră.

duminică, 16 februarie 2014

Cronica unui divorţ demult anunţat

 Nu ştiu dacă şi-a pus cineva problema, dar de ce se rupe alianţa infracţională ? În aparenţă, pentru că nu vrea Căcărău ca în guvern să existe un vicepremier pe nume « ăla micu’ »… Ăsta e motiv pentru a ieşi de la guvernare, de a nu mai candida el la prezidenţiale ? Fireşte că nu !
Dacă ar merge împreună la prezidenţiale, eşecul ar fi asigurat ; până în decembrie, nici împreună nu ar realiza un scor de 40%, pentru că graficele nord-coreene, manipula(n)te nu ţin loc de creştere a nivelului de trai, taxele sunt concrete şi la fel creşterile de preţuri. „Fracturarea” uniunii roşii este o soluţie de salvare a partidului comunist, altfel una anunţată încă din 2012 de către Puiu Hașoti: psd va fi la putere, iar pnl – în opoziţie. Când asta, n-a spus... Iată că a venit şi momentul ca „profeţiile” lui Hașoti, profeţii ieşite direct din „laboratoarele” ideologice iliesciene, să se-mplinească, iar usl să se „rupă”. Din acest „divorţ” vor câştiga ambele găşti: eşecul economic îl vor arunca până la saturaţie unii în cârca celorlalţi, iar poporul, prost cum se ştie, se va împărţi în două. Unii, puţini, vor milita pentru psd şi vor spune că ministerele economice au aparţinut pnl, „uitând” să spună că miniştrii de resort erau psd-isti camuflaţi în liberali. Ceilalţi vor tuna şi vor fulgera în discursuri fulminant „anticomuniste”, spunând că ei au vrut, dar n-au putut şi, aproape pe nesimţite, vor acapara o dreaptă extrem de şovăielnică şi condusă de personaje incapabile să înţeleagă abc-ul doctrinelor: liberalii sunt de stânga, nu de dreapta, aşa cum se ştie şi istoric, dar şi ideologic.
Va urma o perioadă în care oricum nimeni nu va guverna, elemente „izolate” din pnl vor susţine parlamentar psd-ul şi tot aşa ne vom trezi în noiembrie, în campania electorală pentru prezidenţiale. Populaţiei îi va fi fost inoculată minciuna istorică numită „liberalii sunt de dreapta”, aşa că nu va ezita să voteze aceasta „dreaptă” oferită insidios de către „cârpa kaghebistă”, în timp ce reminescenţele a ceea ce se dorea a fi dreapta vor fi izolate şi anemice, ca şi până acum, de altfel.
Alianţele nu se vor lăsa aşteptate... Primul „tren” de „emigranţi” din pnl a ajuns deja în PNŢ-CD, aşteptând momentul ales de Partid pentru a scurtcircuita unul din partidele aflate în opoziţie, unul ce promitea a fi de dreapta. Anumite simpatii pseudo-ideologice vor duce la alianţe stranii şi pentru FC, că PMP n-are nevoie de „ajutor” pentru a se neantiza. Oricât ar părea de ciudat, Căcărău şi compania îşi vor îndeplini misiunea pe care „tătucul” partidului unic le-a încredinţat-o.

Rezultatele nu sunt greu de anticipat: un candidat al psd va pierde alegerile răsunător, dreapta fiind cea care va da preşedintele. E suficient ca aceasta dreaptă să fie infestata de microbii roşii liberali, şi nimeni nu se îndoieşte că viitorul preşedinte, de „dreapta”, va fi exact pe placul lui ilici, dar şi al Moscovei. Apoi îşi vor vedea de treabă, subteran, fireşte, iar românii se vor trezi în faţa a două mandate de 8-10 ani în care ţara va bate pasul pe loc, dacă nu cumva pasul va fi pe „muzica” de kazaciok. UE, NATO, Schengen încep să devină orizonturi din ce în ce mai îndepărtate.

duminică, 2 februarie 2014

„Drumeţ în calea lupilor”

  În ţara unde oamenii „dorm” 25 de ore din 24, viaţa se desfăşoară după alte reguli decât în restul lumii. Ca într-o adevărată Zonă Crepusculară, evenimentele cele mai grave nu reuşesc să mişte sau să impresioneze nişte locuitori ce au treabă şi sunt şi ocupaţi; ocupaţi să facă nimic...
  Tentativele de lovitură de stat, îndemnurile Occidentului de a ieşi în stradă democratic, n-au reuşit să clintească nişte oameni suficient de idiotizaţi încât să nu mai ştie ce se petrece în jurul lor. Cum tocmai pe lipsa lor de reacţie mizau şi comuniştii, aceştia au parcurs neabătuţi paşii către desăvârşirea dominaţiei lor asupra ţării, viitoare gubernie. Acum poate că românii se gândesc să protesteze, doar că timpul a trecut; e prea târziu... Încălcările legii comise de puterea roşie au şocat lumea democratică, incapabilă să înţeleagă ce fel de oameni sunt românii. Ei au rămas cu şocul, noi cu... televizorul...
  Colaborarea trans partinică s-a născut odată cu lovitura de stat numită generic „revoluţie”. Imediat a apărut Frontul fost conspirativ şi tot aşa de repede s-a născut o altfel de „democraţie”: „pluripartidism în interiorul Frontului Salvării Comunismului. „Despotul luminat” a fost de acord să apară anumite partide, repede infestate cu agenţi de control filosovietici; astfel s-au născut partidele gândite să facă o „opoziţie constructivă”, dar şi „echidistanţa”, cea atât de utilă comuniştilor.
  Cu un sistem comunist ce a infestat totul, „cârpa kaghebistă” a pus bazele dominaţiei roşii asupra României. Din sistem n-a ieşit nimeni până la Traian Băsescu, deşi o tentativă o făcuse Coposu, dar fără a putea finaliza acţiunea. Acest sistem împărţise eşichierul politic în partid de stânga (fsn/pdsr/psd) şi partide de „dreapta”, în fapt – partide de stânga colaboraţioniste cu puterea comunistă. În această ultimă categorie se înscriu şi pnl, dar şi pdl.
  PDL s-a născut din fuziunea PD (un partid socialist desprins din fsn) cu o ramură a pnl, de asemenea de stânga şi era (ca şi azi) populat cu diverşi colaboratori, miniştri şi înalţi funcţionari guvernamentali din guvernările iliesciene. Apoi, aparent măcar, şefii PDL au schimbat direcţia convenită, fireşte, sub presiunea lui Traian Băsescu. Subteran, colaborarea nu a încetat, multe decizii ale partidului fiind subţire criticate de Blaga, cel despre care mereu „oponenţii” vorbeau cu un nefiresc respect. Asta a stârnit nedumeriri în epoca în care comuniştii foloseau un limbaj deșănţat la adresa puterii PDL, nedumeriri repede spulberate după prima lovitură de stat din 7 mai 2012. Partidul lui Blaga, fost PDL, l-a promovat pe cel care, pentru a parveni politic era dispus să colaboreze cu oricine, inclusiv cu gaşca de oligofreni ajunsă la putere – Predoiu. Politician şters, lipsit de convingeri şi bun la toate, Predoiu s-a remarcat mai mult prin ricoşeu, fiind generatorul unui Cod Penal bun pentru Elveţia, dar uluitor pentru România. Elaborat în perioada când usl se afla în opoziţie, Codul le foloseşte de minune celor care azi au puterea. Un Cod născut de fosta putere PDL, dar care foloseşte puterii usl, mai ales după corecturile aduse în timpul celei de-a două lovituri de stat bolşevice! Ce lovitură magistrală! PDL are cu ce se „mândri”; şi are tupeul să se declare de dreapta şi să propovăduiască unirea dreptei, probabil a partidelor de stânga, plasate „mai la dreapta” extremei stângi usl-iste.
  Intrarea în vigoare a unui Cod Penal pe care nu ei l-au făcut, ci doar l-au „corectat”, reprezintă adevărata lovitură de stat, dusă la bun sfârşit de data asta, pe care naţional-socialiștii români au dat-o programat şi cu instrumente „străine” lor. Acum pot să urle ipocrit că au încheiat cu codul similar comunist, deşi Codul anterior nu avea nimic politic, nici comunist şi nici din altă ideologie, dar care avea prevăzute pedepse drastice pentru anumite infracţiuni. De la 1 februarie e deschis drumul jafului fără limite şi fărădelegii ca manieră de guvernare, iar principalii beneficiari sunt chiar bolşevicii de la putere, indivizi care, în absenţa unui Cod favorabil, riscau să-şi termine guvernarea din „palatul” Jilava.

  Ce va urma? Nimic. Leprele guvernamentale mai au un singur „bastion” de cucerit: STS şi dacă vor reuşi, ţara va fi cum a spus Iorga: „drumeţ în calea lupilor”.

duminică, 19 ianuarie 2014

Coşul zilnic la români

 Sub „cea mai cinstită” guvernare comunistă, românii fac foamea, hrănindu-se zilnic cu minciuni ordinare servite cu generozitate de primul plagiator şi acoliţii săi. Niciodată nu pomenesc despre ceea ce socialiştii europeni se ocupă cu prioritate, fiind mereu cu gândul la următoarele alegeri: coşul zilnic minimal pe care trebuie să-l asigure votantului; fără ca el să fie suficient – sunt „mâncaţi”. Vorbesc însă, lăudându-se, că au făcut şi au dres, că au asigurat pensii şi salarii, în timp ce ei încearcă să dea alocaţiile pentru copii doar acelora care provin din familii sărace; discriminarea e ceva obişnuit în guvernările comuniste.
Derbedeii aflaţi la guvernare vor mereu să pară că ne ridicăm la nivelul Europei civilizate (probabil de-aia pregătesc ei ţării statutul de „gubernie”), dar uită că suntem departe de aşa ceva; românii trăiesc mult mai prost decât cetăţenii restului Europei, în timp ce miliardarii noştri din bani furaţi de la buget sunt mai bogaţi decât ai lor.
Primul oligofren minte ca benzina din România e cea mai ieftină din Europa, aşa că s-a gândit că pentru binele românilor şi pentru "dreptate până la capăt" s-o facă printre cele mai scumpe. "Uită" să spună că la noi e cel mai mic salariu minim (178 euro) şi cea mai mică pensie minimă (cca. 78 euro; în UE - 1000 euro) din Europa. Salariul minim şi pensia minimă se calculează în funcţie de câţiva indicatori economici, printre care şi "coşul zilnic de bază" care ar trebui să fie la nivel european. Ce cuprinde coşul zilnic în România? A fost el luat în calcul la stabilirea salariului minim pe economie? Nu, fireşte! În raport cu acest indicator, România are un preţ la benzina de vreo 3-4 ori mai mare decât oricare altele din Europa.
Să vedem ce produse sunt luate în calcul la stabilirea coşului zilnic de bază în Franţa, dar şi cel săptămânal în Canada, iar apoi să ne imaginăm ce poate cuprinde un coş similar în România. Cu această ocazie, poate se va trezi cineva din visare şi-i va pune primului oligofren gubernamental o întrebare simplă: ce conţine coşul zilnic de bază în România şi în ce cantităţi din fiecare produs? Fireşte, habar n-are şi nici nu va face nimic pentru a corecta asta, dar nu spunea el ca toată grija lui se îndreaptă spre hoţi cetăţeni?
Aşadar, coşul zilnic în Franţa este compus din produsele cuprinse în următoarele categorii de produse: aperitive tari, batoane de cereale, biscuiți și prăjituri industriale, băuturi nealcoolice, supe și ciorbe, cereale pentru micul dejun, mezeluri, ciocolată și produse din ciocolată, compoturi, dulceţuri, conserve din fructe, înghețată și șerbeturi, sucuri și nectaruri, margarină, pâine de casă, pâine proaspătă, pizza congelată, mâncăruri gătite la conserve, preparate pentru deserturi, produse lactate și similare, produse semipreparate proaspete, produse din cartofi prelucrați, sosuri calde, sosuri condimentate, siropuri și băuturi concentrate pentru a fi diluate.
Să vedem acum şi coşul zilnic din Canada, cu cantităţile prevăzute pentru o săptămână şi să facem comparaţia, dacă ea se poate face :
lapte (2 %) proaspăt sau UHT - 4,76 l
mozzarella - 0.485 kg
felii de brânză topită - 0.385 kg
iaurt - 1.67 kg
lapte evaporat 2 % - 1,58 l
lapte praf degresat - 0.09 kg
ouă calibru mare - 8 ouă
ciocănele de pui - 2.68 kg
carne de porc cotlet tăiat - 1.21 kg
carne de vită - 1.34 kg
muşchi de vită - 0.47 kg
şuncă felii - 0.135 kg
batoane pește congelat - 0.135 kg
conserve de somon roz - 0.27 kg
conserve de sardine în ulei de soia - 0.27 kg
conserve de șuncă - 0.2 kg
mortadella - 0.06 kg
cârnăciori afumaţi - 0.1 kg
unt de arahide - 0.09 kg
conserve de carne de porc - 0.05 kg
conserve de carne de vită - 0.04 kg
fasole în conservă de 0,29 l
tocăniță de vită în conserve - 0.18 kg
sos de spaghete cu carne în conserve de 0,155 l
pâine albă produse din cereale îmbogăţite 0.66 kg
pâine integrală de grâu 100% - 0.66 kg
făină - 1.92 kg
biscuiți simpli - 0.275 kg
macaroane sau spaghete - 0.385 kg
orez alb cu bob lung prefiert - 0.33 kg
fulgi de ovăz - 0.275 kg
fulgi de porumb - 0.44 kg
macaroane cu brânză în cutie de 0.55 kg
portocale - 1.23 kg
suc de mere concentrat congelat - 0,033 l
suc de portocale concentrat congelat - 0,282 l
suc de mere (la cutie) - 0,88 l
suc de portocale (la cutie) - 0375 l
tomate în conservă - 0.215 l
conserve sos de roşii - 0,3 l
mere - 4.38 kg
banane - 3.58 kg
struguri - 0.5 kg
amestec de fructe conservate în suc - 0.855 l
piersici conservate în suc - 0,285 l
ananas conservat în suc - 0,285 l
cartofi proaspeți - 3 kg
cartofi prăjiţi congelaţi - 0.48 kg
cartofi instant - 0.22 kg
morcovi - 2 kg
ceapă - 0,695 kg
varza - 0.52 kg
nap - 0.35 kg
broccoli congelat - 0.695 kg
morcovi congelate - 0.26 kg
porumb congelat - 0.26 kg
amestec de legume congelate 1.74 kg
mazăre verde conserve - 0,9 l
porumb boabe în conservă - 1,09 l
conserve de fasole - 0,315 l
morcovi în conservă - 0,325 l
amestec de legume în conservă - 0.545 l
margarină - 0.715 kg
unt - 0.065 kg
ulei vegetal - 0,185 l
untură - 0.105 kg

zahăr alb - 0.6 kg

miercuri, 15 ianuarie 2014

Întunericul vine de la Răsărit

  Vizita Victoriei Nuland s-a încheiat, la fel şi cea de la Paris... Când era la Bucureşti, Nuland a tras un semnal de alarmă; fireşte, diplomatic, dar pe deplin lămuritor: „va trebui să luptaţi din greu pentru democraţia voastră”. Asta venea după întâlnirea cu Preşedintele Băsescu şi după informarea lui detaliată. În ce privinţă? Să vedem ce putem citi printre rânduri...
Înainte de orice, propun să luăm în discuţie un şablon: „derbedeii de la guvernare aşteaptă fonduri de la chinezi”. Este tipul de idee pe care şi ei au vrut s-o implementeze în presă, prin vizita inopinată şi nu prea agreeată de chinezi, a primului oligofren la Beijing (să ne amintim că derbedeul a stat în Macao până ce chinezii au catadicsit să-l primească absolut formal). China n-are deloc interese comune cu cartelul instalat la putere la Bucureşti. China a investit în România ca ţară UE, nu în România, nu contează din ce organizaţie face ea parte; chinezii au bani foarte mulţi, dar nu risca nici măcar un dolar. Ca piaţă de desfacere, România nu contează pentru chinezi, dar UE este partenerul economic principal al Chinei. O scoatere forţată a României din UE, va antrena şi retragerea investiţiei făcute de chinezi. Un exemplu: Huawei, al doilea producător mondial de smartphone-uri a investit în România pentru a putea produce în UE şi, automat, pentru a putea vinde fără taxe în Comunitatea Europeană. Ieşirea ţării noastre din UE ar lovi sever în interesele economice ale Chinei, iar susţinerea puciştilor ar duce la un dezacord cu UE şi SUA de care chinezii se feresc că dracul de tămâie. Aşadar, orice ajutor chinez pentru manevrele bolşevice de la Bucureşti este exclus cu desăvârşire.
Cu toate acestea, minciunile fără măsură, politica economică dezastruoasă şi manevrele de satisfacere a baronilor locali au dus alianţa penală într-o situaţie deloc de invidiat. Cu DNA-ul pe urme şi cu o scădere fioroasă de popularitate, scădere ce a fost permanent mascată de sondaje contrafăcute, uniunea socialistă ştie prea bine că eşecul în alegeri e sigur, cum la fel de uşor de prevăzut este şi pierderea puterii, dacă alegerile sunt corecte. În aceste condiţii, banda roşie are o singură carte de jucat: cea a loviturii de stat, mascată sau nu. Din fericire, nu sunt nici atât de solidari cum apar „pe sticlă” şi nici atât de inteligenţi pe cât ar vrea ei să pară. Din aceste două „carenţe” a rezultat... o vizită, cea a EMISARULUI SPECIAL american în câteva capitale europene, printre care şi Bucureşti. Să luăm în discuţie un scenariu posibil: Nuland a venit la Bucureşti şi l-a informat pe Preşedinte despre planurile ponto-ruseşti de a scoate România din sistemul scutului antirachetă. După discursul Preşedintelui şi referirile sale diplomatice la posibile legături ale derbedeilor roşii cu entităţi teroriste, ne puteam gândi că aluzia priveşte legăturile destul de străvezii ale psd cu Hezbollah, dar nu, ele fiind deja în atenţia SRI. Personal, cred că aceste legături ale psd/usl sunt cu o altă entitate teroristă, una declarată ca fiind un duşman al Occidentului civilizat: Coreea de Nord. Arsenalul militar, în general şi cel nuclear, în particular, fac din Coreea comunistă un stat terorist şi un duşman al civilizaţiei mondiale, exact cum se manifestă şi oligofrenii de la Bucureşti.

Dar ajutorul coreean nu incumbă şi un interes major coreean... El trebuie căutat în altă parte, la Moscova. Singura care ar câştiga de pe urma unei potenţiale ieşiri a României din UE şi NATO, ar fi Rusia, şi prin izolarea Moldovei de UE, dar nu doar atât. România, în schimb (iar puciştii nu cred că au luat în calcul asta), ar intra în faliment de ţară în maxim două săptămâni de la scoaterea noastră din rândul ţărilor europene civilizate şi democratice. Nuland s-a oprit la Paris, a obţinut de la Hollande neimplicarea sa ca socialist şi, imediat, socialiştii europeni s-au disociat de bolşevicii de la Bucureşti. În acest moment, cancelariile europene ştiu ce se pregăteşte la Bucureşti, iar puciştii nu au prea multe soluţii: ori abandonează lovitura de stat, pierd puterea treptat, dar mai rămân din ei în libertate, ori o dau şi vor intra aproape in corpore la puşcărie. Cine îşi imaginează că aceste jivine fac ce vor în ţara unde sunt componente esenţiale ale scutului antirachetă american, e într-o gravă greşeală. Lupta este inegală; de o parte se plasează UE, SUA şi lumea civilizată, de cealaltă – o şleahtă de jigodii, Rusia şi Coreea de Nord. Da, românii vor avea o luptă grea de dus, ieşind în stradă democratic. Dacă nu, vor ieşi milioane, dar ţara va fi în prăpastie când se vor decide ei s-o facă.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Ce va fi după Nuland ?

 Spre deosebire de ruşi, celebri pentru cinismul limbajului lor diplomatic, americanii sunt mult mai nuanţaţi; tot ceea ce spun e în cheia tipică a interesului SUA la nivel mondial şi nu lasă cu uşurinţă să răzbată adevăratele mesaje pe care vor să le transmită. Acelaşi limbaj a folosit în timpul vizitei la Bucureşti şi subsecretarul de stat Victoria Nuland. Oricât au fost de abrupte întrebările pe care presa le-a pus, ea a găsit mereu soluţia cea mai potrivită pentru ca mesajul să plece, dar el să fie înţeles doar de cei avizaţi. Discursul său aparent incolor, ascunde însă înţelesuri importante, minunat exprimate voalat.
Unele mesaje au fost deja interpretate, în general corect, în opinia mea. S-a spus că doamna Nuland ar fi exprimat o opoziţie faţă de proiectata, la nivel de dorinţă, unire cu Moldova de peste Prut; nici vorbă despre aşa ceva! Din contră, subsecretarul de stat a arătat că poziţia SUA faţă de acest subiect este una favorabilă, dacă se respectă suveranitatea Republicii Moldova şi dreptul ei de a decide în această privinţă. În acest fel, Departamentul de Stat s-a plasat pe exact aceeaşi poziţie cu Preşedintele Băsescu, pentru că nici el n-a spus că vrea o unire forţată, ci una care să vină firesc şi legal, cu respectarea dorinţei locuitorilor ei.
Un accent nu foarte evident ca număr de cuvinte, dar foarte apăsat ca ton a fost pus de către doamna Nuland pe lupta grea pe care românii ar trebui s-o ducă pentru a păstra ceea ce au câştigat cu sacrificii, dar şi pentru a păstra ţara ca stat de drept. Poate că n-are legătură motivul pentru care tonul doamnei Nuland a fost astfel, cu dispariţia aproape halucinantă a primului oligofren, dar poate că totuşi are... O interpretare a spuselor subsecretarului de stat ar putea fi aşa: „aveţi grijă, că ăştia nu renunţă la a da o lovitură de stat, aşa că trebuie să luaţi şi voi atitudine, indiferent dacă faceţi parte dintr-un partid sau nu, dacă vreţi să rămâneţi în lumea civilizată”. Când auzim de lovitură de stat, primul gând care ne vine în minte este că derbedeii de la putere vor atenta la instituţiile fundamentale ale statului de drept, dar nu e deloc obligatoriu să fie aşa.
Fuga primei jivine guvernamentale poate fi doar o strategie ţigănească, o manieră de a nu se angaja oficial că renunţă la ticăloşii de stat, dar nu ştiu dacă fuga din ţară era obligatorie. Urmând modelul mentorului său, puşcăriaşul Năstase, primul oligofren putea să facă o vizită „de neamânat” în ţară; în felul ăsta scăpa de o întâlnire ce se anunţa a fi deosebit de „contondentă” pentru primul plagiator. Cu toate astea, pramatia guvernamentală a părăsit ţara (aşa se pare; oricum, Victoria Nuland i-a spus exact Preşedintelui unde se află vietatea) după venirea înaltului demnitar american, plecând spre „necunoscut”. Desigur, această plecare poate fi rezultatul înapoierii mintale a subiectului, dar ea poate fi generată la fel de bine şi de un plan ce va fi pus în aplicare poate chiar de luni, plan ce vizează acapararea puterii de către gaşca neo-bolșevică aflată la putere.
Sondajele de opinie măsluite nu pot ţine locul realităţii decât la tele-vizuinile supuse mogulilor, dar ea, realitatea e diferită. Un partid care a minţit din greu, care a înşelat grav populaţia şi care a comis fărădelegi aproape la drumul mare, statistic e departe de sondajele fastuos împopoţonate pentru prostime. Cu un 20% pentru psd şi cam tot aşa pentru pnl (celelalte partide din usl sunt lipsite de importanţă statistică), leprele guvernamentale nu au de gând să dea piept cu electoratul pentru alegerile prezidenţiale. Oricât sunt în stare să mintă, de-acum principalii lor adversari sunt propriile fapte; ele vor sta mărturie că sunt doar nişte nenorociţi care înşeală populaţia, dar şi care fură de la buget în propriul beneficiu. Nu, n-au nici o şansă la prezidenţiale, mai ales când candidatul opoziţiei unite va fi unul de talia lui M.R.Ungureanu.

Ce le rămâne de făcut? Au ajuns la putere prin fraudă, minciună şi înşelătorie, dar credibilitatea acestui arsenal este terminată. Cum ar putea să-şi mai adjudece fotoliul prezidenţial? Puterea lor e efemeră, iar probabilitatea ca ei să-şi poată termina mandatul de 4 ani e din ce în ce mai scăzută. „Salvarea” lor este lovitura de stat, pentru ca apoi să poată organiza un simulacru de alegeri prezidenţiale, iar frauda să dea preşedintele pentru următorii 5 ani. Nu am nici o îndoială că vor încerca (poate de mâine, poate nu), dar la fel nu mă îndoiesc că vor da greş, luând calea Jilavei pentru următorii 15 ani. 

joi, 9 ianuarie 2014

Cocalarul roşu guvernamental

 Ce este un cocalar? Este acel individ analfabet, derbedeul de cartier care se îmbracă în tricou „de firmă”, dar cu sclipici chinezeşti şi pantaloni de stofă, încalţă papuci (eventual cu şosete), pune un lanţ de aur cât de gros îşi permite şi conduce o maşină de fiţe la mâna a doua sau a treia. Cu ochelarii „Ray Ban” la ochi, cocalarul scuipă seminţe şi face glume grosolane când trece pe lângă el o fată elegantă.
Aproape prin definiţie, cocalarul politic e „roşu”, „egalitarist”, mincinos, incapabil şi cu un apetit crescut pentru o conducere discreţionară. Scena politică românească e plină de asemenea cocalari, drojdia clasei politice, indivizi incapabili să conducă, dar foarte dispuşi să fure cât mai mult din bugetul naţional, din banii europeni (dacă se poate) şi, în general, de oriunde pot veni bani mulţi şi repede.
Primul cocalar politic (sau măcar cel mai „important”) a fost şi va rămâne puşcăriaşul Năstase. A fost premier şi a girat afaceri cât se poate de „negre”, a luat mită şi a furat ceea ce n-a primit, a încălcat legi şi tratate, a minţit şi a patronat jafuri naţionale şi adopţii internaţionale ilegale. Casa lui, cea care nu diferă de ale consangvinilor săi care ridică „pagode” şi „tajmahale” este decorată în cel mai pur stil ţigănesc: o sorcovă de culori ţipătoare adunate în aceeaşi cameră, obiecte de valoare obţinute aşa cum a stabilit şi instanţa, alături de coşuri chinezeşti de la „orice obiect 1 leu”, pe scurt, o casă - monument al kitsch-ului, simbolul cocalarului politic ajuns prin căsătorie de la Bolintin la Bucureşti şi din pcr în „noul” pcr, rebotezat psd.
Prostul gust şi poza deșănţată sunt alte caracteristici ale cocalarului politic. Tot ce spune şi tot ceea ce face el ca gesturi publice sunt menite să şocheze, aşa că minciuna grosolană este obligatorie şi la fel de necesară este şi fuga lui de orice responsabilitate. Cocalarul roşu îşi va nega obârşia sau şi-o va ascunde cu grijă, va poza în anticomunist deşi cântă cu patos „Comandante Che Guevara”, dar îşi va clama convingerile sale „progresiste” şi de stânga, dacă soarta îl va duce în faţa unui socialist sau comunist european sau moscovit. Pentru cocalar, e de „bon ton” să atace SUA, dar va regreta că nu poate vinde cât mai mult din ţară şi la bani cât mai puţini, fireşte, către „anticomunista” Moscovă.
Discursul cocalarului roşu este unul semidoct, „şmecher” cu doi de „șm”, agresiv cu nuanţe vădite de mitomanie, un discurs plin de acele cocalarisme potrivite pentru un derbedeu de cartier, dar complet contrare unei funcţii de premier, de preşedinte de Senat sau de şef de Cameră a Deputaţilor. Laşitatea cocalarului sta la baza duplicităţii sale, caracteristică prezentă permanent în apariţiile sale televizate. Indiferent ce poziţie ocupă în stat, cocalarul se va da, înainte de orice, în stambă, îşi va arăta lipsa de caracter şi educaţia aproape inexistentă. Parvenit prin excelenţă, cocalarul nu va ezita să se laude că a fost lăcătuş sau sculer-matriţer, tot aşa cum un altul nu va avea jenă să se laude că a dormit în gara din Paris, uitând să mai spună şi din ce cauză a ajuns în acea situaţie.
Cocalarul roşu e un escroc, atât în relaţiile sale cu cei apropiaţi, dar şi cu populaţia nătângă. Înşelătoria cea mai grobiană îi provoacă adevărate orgasme faciale, fericit că a găsit cea mai „potrivită” ordinărie cu care să-l atace neghiob şi vag idiot, pe Preşedinte. Uzând de aceleaşi arme pe care le foloseşte şi cocalarul de cartier, cel politic îşi va aservi absolut tot ce înseamnă instituţii fundamentale ale statului de drept, fără ca asta să i se pară a fi exagerat. E un laş, dar conştiinţa că are gaşca în spate îl va face pe cocalarul guvernamental să atace, părând astfel curajos; în realitate, el este un individ josnic, unul care fuge în Africa de Sud când ai lui dau convenita lovitură de stat sau în Austria, când în ţară vine un înalt oficial american. Fireşte, oficialul american nici nu-l avea pe lista celor convocaţi la Ambasada SUA, dar el a fugit pentru a fi sigur că nu va deveni din nou „cârpa” de şters pe jos a SUA sau a Europei. Nu-i vorbă, prezenţa sa fizică nici nu era importantă, dar primul-cocalar nu ştie; este un indezirabil în politica internaţională, cel puţin de când a fost primit de Vicepreşedintele Biden încoace.
Cocalarul Ponta e un „rupt în figuri”, un figurant nenecesar, tot aşa cum nici Căcărău nu trebuie nimănui, pe picior de egalitate cu sculerul Zgonea sau cu lăcătuşul de Externe – Corlăţean. Toţi cocalarii sunt „doctori”, dar şi plagiatori sau auto-plagiatori, indivizi pe care analfabetismul a lăsat urme adânci, vizibile chiar şi prin hainele pe care le pun pe ei sau în accentul pe care îl pun pe vestimentaţie; făcând parte din prima generaţie de încălţaţi, nu vor să lase vreo urmă din care să răzbată originea lor umilă, dar reuşesc s-o afişeze în toată „splendoarea” ei.

România manelizată şi expusă cocalarilor roşii, totuşi nu va sucomba sub greutatea prostului gust ridicat la rang de virtute. Extrema stângă românească a câştigat alegerile din 2012, dar atât! Alegerile prezidenţiale vor marca începutul sfârşitului comunismului în România, prin impunerea unei personalităţi în fruntea statului nostru cel mult încercat: M. R. Ungureanu!

luni, 28 octombrie 2013

Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

 Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu larga colaborare cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:
psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” ) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.

pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?

joi, 28 martie 2013

Ce va fi Miscarea Populara?


 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.

După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.

Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?

Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.

Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.

Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.

Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!