Ruşinea de a fi român io(h)anit

                                

 De-a lungul timpului s-a tot vorbit populist despre „mândria de a fi român”... Fireşte, sintagma e idiotizantă şi complet lipsită de sens, mai ales în zilele noastre. Popor vegetal, lipsit de obişnuinţa cogitării şi mare amator de bălăceală în noroiul politic actual, românii n-au reuşit să capete reflexe democratice. Ca urmare, abuzurile puterii roşii, ca şi încălcările ei flagrante ale legii au rămas nesancţionate popular. Pe cale de consecinţă, escaladarea acestor ieşiri din legalitate a ajuns să contureze în România, o scenă pe care se „joacă” mereu piese de teatru absurd, din ce în ce mai absurd şi mai grobian.

Preşedintele României, pentru a nu face notă discordantă cu restul bandei care l-a adus la Cotroceni, face un salt în timp (înapoi, fireşte) şi se imaginează în timpul domniei lui Cuza; sasul de la ţară se visează „principe elector” şi se comportă corespunzător. Nu mă voi referi la paltonul aruncat pe capota maşinii, la Paris, pentru că asta e doar o chestiune de educaţie, iar el, plecând la şcoală de la 6 ani, n-a avut timp să-şi termine educaţia elementară. Dar, dacă asta e scuzabil în ochii marginalilor societăţii româneşti, gestul n-a trecut neobservat în cancelariile europene, iar asta nu generează vreun fel de mândrie naţională.

Presa româna, plină de coloane vertebrale de melc, s-a grăbit să-i spună soţiei prezidenţiale „prima doamnă”, plagiind din prostie și slugărnicie funcţia oficială cu acelaşi nume din SUA. Preşedintele n-a avut reacţia firească unui om educat, aceea de a respinge o asemenea porcărie. Asta l-a măgulit şi l-a făcut să se simtă bine, tocmai pentru că n-a resimţit jena pe care românii au trăit-o în locul lui. Această „primă doamnă”, mult şi nejustificat mediatizată, spunea undeva că ea nu se simte bine în Bucureşti şi, mai mult de-atât, îi lipsesc elevii săi din Sibiu. Ca urmare, doamna în cauză şi-a luat puţinul bagaj şi s-a întors acasă la ea. De ce să n-o facă, dacă soţul îi făcuse cadou o ţară?! Conta că protocolul spunea altceva? Nu. Ca soţie a preşedintelui, madam Iohannis era obligată să stea cu soţul, în Bucureşti, dar mitocănia a fost mai puternică. Acea mentalitate joasă, a plebei ajunse sus, drapată în politeţe, dar prin care răzbate fără efort lipsa crasă a educaţiei – s-a manifestat şi la cuplul prezidenţial. De ce trebuia să stea doamna în Bucureşti, cu soţul ei? Pentru că acesta, în weekend pleacă acasă, la Sibiu, deşi RAPPS i-a pus la dispoziţie o casă. N-ar fi grav, dacă nu s-ar ivi situaţii în care prezenţa sa în Capitală să fie imperios necesară. O asemenea situaţie a apărut vineri, când nişte terorişti au masacrat fără alegere, francezi şi români.

Reacţiile europene au fost rapide, atât ale preşedinţilor, cât şi ale statelor din UE. Doar România n-a avut reacţie, alta decât formală şi neoficială. În timp ce ISIS anunţa alte atacuri în ţările europene pentru sâmbătă şi duminică, preşedintele României... era absent. A scris pe facebook câteva cuvinte şi atât. Deşi trebuia să convoace imediat CSAT-ul, singura convocare a fost a guvernului interimar, care a discutat, a stabilit, a cercetat şi a ieşit cu o declaraţie a premierului interimar: nici un român nu se afla printre decedaţii şi răniţii de la Paris. După o oră de la prezentarea sentenţioasă a unei situaţii despre care habar n-avea, Câmpeanu a aflat că doi români au murit în atentatele groazei. În acest timp, preşedintele posta pe facebook şi atât. Nişte români muriseră, ţara putea fi ameninţată de atacuri teroriste, iar el stătea la Sibiu, în weekend. Nici măcar nu s-a simţit să vină la Cotroceni, ca prezenţă doar şi să meargă la Ambasada Franţei pentru a prezenta condoleanţe în numele său şi al poporului pe care s-a obligat să-l reprezinte. L-a trimis pe Lazăr Comănescu, de parcă pe ăla îl alesese cineva ca reprezentant.

Klaus Iohannis, implicat adânc în scandalul penal al caselor pe care le-a pierdut pentru că intrase în posesia lor ilegal, stătea la Sibiu, în timp ce ţara era lăsată de izbelişte. Nici o acţiune prevăzută în fişa postului său de preşedinte nu s-a petrecut, nici o reacţie oficială a statului român nu a avut loc, nimic din firescul politic european n-a existat la noi... Iohannis era liber, în familie şi nu avea timp şi chef de vreo reacţie prezidenţială. Această atitudine e departe de a fi calificată drept gafă! E de-a dreptul o sfidare la adresa unui popor care aştepta ca preşedintele să ia acea atitudine menită să-l pună la adăpost de eventuale atacuri teroriste, dar şi o încălcare flagrantă a Constituţiei! Pentru aceste motive, Klaus Iohannis trebuie să demisioneze de urgenţă! România nu-şi permite un preşedinte cu probleme penale dovedite şi nici unul care îşi deleagă atribuţii pe care doar el le poate avea, conform Legii fundamentale a statului român. Indiferenţa e, în acest caz, criminală... O crimă la adresa siguranţei naţionale...! Aşa cum Hollande se face vinovat în fata francezilor de morţii de la Paris, Iohannis este la fel de culpabil pentru românii pe care a ales să nu-i reprezinte, pe motiv de... weekend! Pentru el am un singur cuvânt pe care i-l voi repeta oricât trebuie: „Dégage, Iohannis!”.

Read More

Un popor mândru că e nefericit

  În existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci  de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei, domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii, ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.

Vremurile au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o rezistenţă; şi asta de 25 de ani...

Democraţia românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii. Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.

Unii promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit” mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite: „noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”. Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă. Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de conspiratori în folosul Moscovei.

Dar avem responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”: tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.

Haideţi în stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit, faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta, demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală). Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu... Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom rămâne „mândri” de supuşenia noastră.

Read More

Cronica unui divorţ demult anunţat

 Nu ştiu dacă şi-a pus cineva problema, dar de ce se rupe alianţa infracţională ? În aparenţă, pentru că nu vrea Căcărău ca în guvern să existe un vicepremier pe nume « ăla micu’ »… Ăsta e motiv pentru a ieşi de la guvernare, de a nu mai candida el la prezidenţiale ? Fireşte că nu !

Dacă ar merge împreună la prezidenţiale, eşecul ar fi asigurat ; până în decembrie, nici împreună nu ar realiza un scor de 40%, pentru că graficele nord-coreene, manipula(n)te nu ţin loc de creştere a nivelului de trai, taxele sunt concrete şi la fel creşterile de preţuri. „Fracturarea” uniunii roşii este o soluţie de salvare a partidului comunist, altfel una anunţată încă din 2012 de către Puiu Hașoti: psd va fi la putere, iar pnl – în opoziţie. Când asta, n-a spus... Iată că a venit şi momentul ca „profeţiile” lui Hașoti, profeţii ieşite direct din „laboratoarele” ideologice iliesciene, să se-mplinească, iar usl să se „rupă”. Din acest „divorţ” vor câştiga ambele găşti: eşecul economic îl vor arunca până la saturaţie unii în cârca celorlalţi, iar poporul, prost cum se ştie, se va împărţi în două. Unii, puţini, vor milita pentru psd şi vor spune că ministerele economice au aparţinut pnl, „uitând” să spună că miniştrii de resort erau psd-isti camuflaţi în liberali. Ceilalţi vor tuna şi vor fulgera în discursuri fulminant „anticomuniste”, spunând că ei au vrut, dar n-au putut şi, aproape pe nesimţite, vor acapara o dreaptă extrem de şovăielnică şi condusă de personaje incapabile să înţeleagă abc-ul doctrinelor: liberalii sunt de stânga, nu de dreapta, aşa cum se ştie şi istoric, dar şi ideologic.

Va urma o perioadă în care oricum nimeni nu va guverna, elemente „izolate” din pnl vor susţine parlamentar psd-ul şi tot aşa ne vom trezi în noiembrie, în campania electorală pentru prezidenţiale. Populaţiei îi va fi fost inoculată minciuna istorică numită „liberalii sunt de dreapta”, aşa că nu va ezita să voteze aceasta „dreaptă” oferită insidios de către „cârpa kaghebistă”, în timp ce reminescenţele a ceea ce se dorea a fi dreapta vor fi izolate şi anemice, ca şi până acum, de altfel.

Alianţele nu se vor lăsa aşteptate... Primul „tren” de „emigranţi” din pnl a ajuns deja în PNŢ-CD, aşteptând momentul ales de Partid pentru a scurtcircuita unul din partidele aflate în opoziţie, unul ce promitea a fi de dreapta. Anumite simpatii pseudo-ideologice vor duce la alianţe stranii şi pentru FC, că PMP n-are nevoie de „ajutor” pentru a se neantiza. Oricât ar părea de ciudat, Căcărău şi compania îşi vor îndeplini misiunea pe care „tătucul” partidului unic le-a încredinţat-o.

Rezultatele nu sunt greu de anticipat: un candidat al psd va pierde alegerile răsunător, dreapta fiind cea care va da preşedintele. E suficient ca aceasta dreaptă să fie infestata de microbii roşii liberali, şi nimeni nu se îndoieşte că viitorul preşedinte, de „dreapta”, va fi exact pe placul lui ilici, dar şi al Moscovei. Apoi îşi vor vedea de treabă, subteran, fireşte, iar românii se vor trezi în faţa a două mandate de 8-10 ani în care ţara va bate pasul pe loc, dacă nu cumva pasul va fi pe „muzica” de kazaciok. UE, NATO, Schengen încep să devină orizonturi din ce în ce mai îndepărtate.

Read More

„Drumeţ în calea lupilor”

  În ţara unde oamenii „dorm” 25 de ore din 24, viaţa se desfăşoară după alte reguli decât în restul lumii. Ca într-o adevărată Zonă Crepusculară, evenimentele cele mai grave nu reuşesc să mişte sau să impresioneze nişte locuitori ce au treabă şi sunt şi ocupaţi; ocupaţi să facă nimic...

  Tentativele de lovitură de stat, îndemnurile Occidentului de a ieşi în stradă democratic, n-au reuşit să clintească nişte oameni suficient de idiotizaţi încât să nu mai ştie ce se petrece în jurul lor. Cum tocmai pe lipsa lor de reacţie mizau şi comuniştii, aceştia au parcurs neabătuţi paşii către desăvârşirea dominaţiei lor asupra ţării, viitoare gubernie. Acum poate că românii se gândesc să protesteze, doar că timpul a trecut; e prea târziu... Încălcările legii comise de puterea roşie au şocat lumea democratică, incapabilă să înţeleagă ce fel de oameni sunt românii. Ei au rămas cu şocul, noi cu... televizorul...

  Colaborarea trans partinică s-a născut odată cu lovitura de stat numită generic „revoluţie”. Imediat a apărut Frontul fost conspirativ şi tot aşa de repede s-a născut o altfel de „democraţie”: „pluripartidism în interiorul Frontului Salvării Comunismului”. „Despotul luminat” a fost de acord să apară anumite partide, repede infestate cu agenţi de control filosovietici; astfel s-au născut partidele gândite să facă o „opoziţie constructivă”, dar şi „echidistanţa”, cea atât de utilă comuniştilor.

  Cu un sistem comunist ce a infestat totul, „cârpa kaghebistă” a pus bazele dominaţiei roşii asupra României. Din sistem n-a ieşit nimeni până la Traian Băsescu, deşi o tentativă o făcuse Coposu, dar fără a putea finaliza acţiunea. Acest sistem împărţise eşichierul politic în partid de stânga (fsn/pdsr/psd) şi partide de „dreapta”, în fapt – partide de stânga colaboraţioniste cu puterea comunistă. În această ultimă categorie se înscriu şi pnl, dar şi pdl.

  PDL s-a născut din fuziunea PD (un partid socialist desprins din fsn) cu o ramură a pnl, de asemenea de stânga şi era (ca şi azi) populat cu diverşi colaboratori, miniştri şi înalţi funcţionari guvernamentali din guvernările iliesciene. Apoi, aparent măcar, şefii PDL au schimbat direcţia convenită, fireşte, sub presiunea lui Traian Băsescu. Subteran, colaborarea nu a încetat, multe decizii ale partidului fiind subţire criticate de Blaga, cel despre care mereu „oponenţii” vorbeau cu un nefiresc respect. Asta a stârnit nedumeriri în epoca în care comuniştii foloseau un limbaj deșănţat la adresa puterii PDL, nedumeriri repede spulberate după prima lovitură de stat din 7 mai 2012. Partidul lui Blaga, fost PDL, l-a promovat pe cel care, pentru a parveni politic era dispus să colaboreze cu oricine, inclusiv cu gaşca de oligofreni ajunsă la putere – Predoiu. Politician şters, lipsit de convingeri şi bun la toate, Predoiu s-a remarcat mai mult prin ricoşeu, fiind generatorul unui Cod Penal bun pentru Elveţia, dar uluitor pentru România. Elaborat în perioada când usl se afla în opoziţie, Codul le foloseşte de minune celor care azi au puterea. Un Cod născut de fosta putere PDL, dar care foloseşte puterii usl, mai ales după corecturile aduse în timpul celei de-a două lovituri de stat bolşevice! Ce lovitură magistrală! PDL are cu ce se „mândri”; şi are tupeul să se declare de dreapta şi să propovăduiască unirea dreptei, probabil a partidelor de stânga, plasate „mai la dreapta” extremei stângi usl-iste.

  Intrarea în vigoare a unui Cod Penal pe care nu ei l-au făcut, ci doar l-au „corectat”, reprezintă adevărata lovitură de stat, dusă la bun sfârşit de data asta, pe care naţional-socialiștii români au dat-o programat şi cu instrumente „străine” lor. Acum pot să urle ipocrit că au încheiat cu codul similar comunist, deşi Codul anterior nu avea nimic politic, nici comunist şi nici din altă ideologie, dar care avea prevăzute pedepse drastice pentru anumite infracţiuni. De la 1 februarie e deschis drumul jafului fără limite şi fărădelegii ca manieră de guvernare, iar principalii beneficiari sunt chiar bolşevicii de la putere, indivizi care, în absenţa unui Cod favorabil, riscau să-şi termine guvernarea din „palatul” Jilava.

  Ce va urma? Nimic. Leprele guvernamentale mai au un singur „bastion” de cucerit: STS şi dacă vor reuşi, ţara va fi cum a spus Iorga: „drumeţ în calea lupilor”.

Read More

Coşul zilnic la români

 Sub „cea mai cinstită” guvernare comunistă, românii fac foamea, hrănindu-se zilnic cu minciuni ordinare servite cu generozitate de primul plagiator şi acoliţii săi. Niciodată nu pomenesc despre ceea ce socialiştii europeni se ocupă cu prioritate, fiind mereu cu gândul la următoarele alegeri: coşul zilnic minimal pe care trebuie să-l asigure votantului; fără ca el să fie suficient – sunt „mâncaţi”. Vorbesc însă, lăudându-se, că au făcut şi au dres, că au asigurat pensii şi salarii, în timp ce ei încearcă să dea alocaţiile pentru copii doar acelora care provin din familii sărace; discriminarea e ceva obişnuit în guvernările comuniste.

Derbedeii aflaţi la guvernare vor mereu să pară că ne ridicăm la nivelul Europei civilizate (probabil de-aia pregătesc ei ţării statutul de „gubernie”), dar uită că suntem departe de aşa ceva; românii trăiesc mult mai prost decât cetăţenii restului Europei, în timp ce miliardarii noştri din bani furaţi de la buget sunt mai bogaţi decât ai lor.

Primul oligofren minte ca benzina din România e cea mai ieftină din Europa, aşa că s-a gândit că pentru binele românilor şi pentru "dreptate până la capăt" s-o facă printre cele mai scumpe. "Uită" să spună că la noi e cel mai mic salariu minim (178 euro) şi cea mai mică pensie minimă (cca. 78 euro; în UE - 1000 euro) din Europa. Salariul minim şi pensia minimă se calculează în funcţie de câţiva indicatori economici, printre care şi "coşul zilnic de bază" care ar trebui să fie la nivel european. Ce cuprinde coşul zilnic în România? A fost el luat în calcul la stabilirea salariului minim pe economie? Nu, fireşte! În raport cu acest indicator, România are un preţ la benzina de vreo 3-4 ori mai mare decât oricare altele din Europa.

Să vedem ce produse sunt luate în calcul la stabilirea coşului zilnic de bază în Franţa, dar şi cel săptămânal în Canada, iar apoi să ne imaginăm ce poate cuprinde un coş similar în România. Cu această ocazie, poate se va trezi cineva din visare şi-i va pune primului oligofren gubernamental o întrebare simplă: ce conţine coşul zilnic de bază în România şi în ce cantităţi din fiecare produs? Fireşte, habar n-are şi nici nu va face nimic pentru a corecta asta, dar nu spunea el ca toată grija lui se îndreaptă spre hoţi cetăţeni?

Aşadar, coşul zilnic în Franţa este compus din produsele cuprinse în următoarele categorii de produse: aperitive tari, batoane de cereale, biscuiți și prăjituri industriale, băuturi nealcoolice, supe și ciorbe, cereale pentru micul dejun, mezeluri, ciocolată și produse din ciocolată, compoturi, dulceţuri, conserve din fructe, înghețată și șerbeturi, sucuri și nectaruri, margarină, pâine de casă, pâine proaspătă, pizza congelată, mâncăruri gătite la conserve, preparate pentru deserturi, produse lactate și similare, produse semipreparate proaspete, produse din cartofi prelucrați, sosuri calde, sosuri condimentate, siropuri și băuturi concentrate pentru a fi diluate.

Să vedem acum şi coşul zilnic din Canada, cu cantităţile prevăzute pentru o săptămână şi să facem comparaţia, dacă ea se poate face :

lapte (2 %) proaspăt sau UHT - 4,76 l

mozzarella - 0.485 kg

felii de brânză topită - 0.385 kg

iaurt - 1.67 kg

lapte evaporat 2 % - 1,58 l

lapte praf degresat - 0.09 kg

ouă calibru mare - 8 ouă

ciocănele de pui - 2.68 kg

carne de porc cotlet tăiat - 1.21 kg

carne de vită - 1.34 kg

muşchi de vită - 0.47 kg

şuncă felii - 0.135 kg

batoane pește congelat - 0.135 kg

conserve de somon roz - 0.27 kg

conserve de sardine în ulei de soia - 0.27 kg

conserve de șuncă - 0.2 kg

mortadella - 0.06 kg

cârnăciori afumaţi - 0.1 kg

unt de arahide - 0.09 kg

conserve de carne de porc - 0.05 kg

conserve de carne de vită - 0.04 kg

fasole în conservă de 0,29 l

tocăniță de vită în conserve - 0.18 kg

sos de spaghete cu carne în conserve de 0,155 l

pâine albă produse din cereale îmbogăţite 0.66 kg

pâine integrală de grâu 100% - 0.66 kg

făină - 1.92 kg

biscuiți simpli - 0.275 kg

macaroane sau spaghete - 0.385 kg

orez alb cu bob lung prefiert - 0.33 kg

fulgi de ovăz - 0.275 kg

fulgi de porumb - 0.44 kg

macaroane cu brânză în cutie de 0.55 kg

portocale - 1.23 kg

suc de mere concentrat congelat - 0,033 l

suc de portocale concentrat congelat - 0,282 l

suc de mere (la cutie) - 0,88 l

suc de portocale (la cutie) - 0375 l

tomate în conservă - 0.215 l

conserve sos de roşii - 0,3 l

mere - 4.38 kg

banane - 3.58 kg

struguri - 0.5 kg

amestec de fructe conservate în suc - 0.855 l

piersici conservate în suc - 0,285 l

ananas conservat în suc - 0,285 l

cartofi proaspeți - 3 kg

cartofi prăjiţi congelaţi - 0.48 kg

cartofi instant - 0.22 kg

morcovi - 2 kg

ceapă - 0,695 kg

varza - 0.52 kg

nap - 0.35 kg

broccoli congelat - 0.695 kg

morcovi congelate - 0.26 kg

porumb congelat - 0.26 kg

amestec de legume congelate 1.74 kg

mazăre verde conserve - 0,9 l

porumb boabe în conservă - 1,09 l

conserve de fasole - 0,315 l

morcovi în conservă - 0,325 l

amestec de legume în conservă - 0.545 l

margarină - 0.715 kg

unt - 0.065 kg

ulei vegetal - 0,185 l

untură - 0.105 kg

zahăr alb - 0.6 kg

Read More