Coşul zilnic la români

 Sub „cea mai cinstită” guvernare comunistă, românii fac foamea, hrănindu-se zilnic cu minciuni ordinare servite cu generozitate de primul plagiator şi acoliţii săi. Niciodată nu pomenesc despre ceea ce socialiştii europeni se ocupă cu prioritate, fiind mereu cu gândul la următoarele alegeri: coşul zilnic minimal pe care trebuie să-l asigure votantului; fără ca el să fie suficient – sunt „mâncaţi”. Vorbesc însă, lăudându-se, că au făcut şi au dres, că au asigurat pensii şi salarii, în timp ce ei încearcă să dea alocaţiile pentru copii doar acelora care provin din familii sărace; discriminarea e ceva obişnuit în guvernările comuniste.

Derbedeii aflaţi la guvernare vor mereu să pară că ne ridicăm la nivelul Europei civilizate (probabil de-aia pregătesc ei ţării statutul de „gubernie”), dar uită că suntem departe de aşa ceva; românii trăiesc mult mai prost decât cetăţenii restului Europei, în timp ce miliardarii noştri din bani furaţi de la buget sunt mai bogaţi decât ai lor.

Primul oligofren minte ca benzina din România e cea mai ieftină din Europa, aşa că s-a gândit că pentru binele românilor şi pentru "dreptate până la capăt" s-o facă printre cele mai scumpe. "Uită" să spună că la noi e cel mai mic salariu minim (178 euro) şi cea mai mică pensie minimă (cca. 78 euro; în UE - 1000 euro) din Europa. Salariul minim şi pensia minimă se calculează în funcţie de câţiva indicatori economici, printre care şi "coşul zilnic de bază" care ar trebui să fie la nivel european. Ce cuprinde coşul zilnic în România? A fost el luat în calcul la stabilirea salariului minim pe economie? Nu, fireşte! În raport cu acest indicator, România are un preţ la benzina de vreo 3-4 ori mai mare decât oricare altele din Europa.

Să vedem ce produse sunt luate în calcul la stabilirea coşului zilnic de bază în Franţa, dar şi cel săptămânal în Canada, iar apoi să ne imaginăm ce poate cuprinde un coş similar în România. Cu această ocazie, poate se va trezi cineva din visare şi-i va pune primului oligofren gubernamental o întrebare simplă: ce conţine coşul zilnic de bază în România şi în ce cantităţi din fiecare produs? Fireşte, habar n-are şi nici nu va face nimic pentru a corecta asta, dar nu spunea el ca toată grija lui se îndreaptă spre hoţi cetăţeni?

Aşadar, coşul zilnic în Franţa este compus din produsele cuprinse în următoarele categorii de produse: aperitive tari, batoane de cereale, biscuiți și prăjituri industriale, băuturi nealcoolice, supe și ciorbe, cereale pentru micul dejun, mezeluri, ciocolată și produse din ciocolată, compoturi, dulceţuri, conserve din fructe, înghețată și șerbeturi, sucuri și nectaruri, margarină, pâine de casă, pâine proaspătă, pizza congelată, mâncăruri gătite la conserve, preparate pentru deserturi, produse lactate și similare, produse semipreparate proaspete, produse din cartofi prelucrați, sosuri calde, sosuri condimentate, siropuri și băuturi concentrate pentru a fi diluate.

Să vedem acum şi coşul zilnic din Canada, cu cantităţile prevăzute pentru o săptămână şi să facem comparaţia, dacă ea se poate face :

lapte (2 %) proaspăt sau UHT - 4,76 l

mozzarella - 0.485 kg

felii de brânză topită - 0.385 kg

iaurt - 1.67 kg

lapte evaporat 2 % - 1,58 l

lapte praf degresat - 0.09 kg

ouă calibru mare - 8 ouă

ciocănele de pui - 2.68 kg

carne de porc cotlet tăiat - 1.21 kg

carne de vită - 1.34 kg

muşchi de vită - 0.47 kg

şuncă felii - 0.135 kg

batoane pește congelat - 0.135 kg

conserve de somon roz - 0.27 kg

conserve de sardine în ulei de soia - 0.27 kg

conserve de șuncă - 0.2 kg

mortadella - 0.06 kg

cârnăciori afumaţi - 0.1 kg

unt de arahide - 0.09 kg

conserve de carne de porc - 0.05 kg

conserve de carne de vită - 0.04 kg

fasole în conservă de 0,29 l

tocăniță de vită în conserve - 0.18 kg

sos de spaghete cu carne în conserve de 0,155 l

pâine albă produse din cereale îmbogăţite 0.66 kg

pâine integrală de grâu 100% - 0.66 kg

făină - 1.92 kg

biscuiți simpli - 0.275 kg

macaroane sau spaghete - 0.385 kg

orez alb cu bob lung prefiert - 0.33 kg

fulgi de ovăz - 0.275 kg

fulgi de porumb - 0.44 kg

macaroane cu brânză în cutie de 0.55 kg

portocale - 1.23 kg

suc de mere concentrat congelat - 0,033 l

suc de portocale concentrat congelat - 0,282 l

suc de mere (la cutie) - 0,88 l

suc de portocale (la cutie) - 0375 l

tomate în conservă - 0.215 l

conserve sos de roşii - 0,3 l

mere - 4.38 kg

banane - 3.58 kg

struguri - 0.5 kg

amestec de fructe conservate în suc - 0.855 l

piersici conservate în suc - 0,285 l

ananas conservat în suc - 0,285 l

cartofi proaspeți - 3 kg

cartofi prăjiţi congelaţi - 0.48 kg

cartofi instant - 0.22 kg

morcovi - 2 kg

ceapă - 0,695 kg

varza - 0.52 kg

nap - 0.35 kg

broccoli congelat - 0.695 kg

morcovi congelate - 0.26 kg

porumb congelat - 0.26 kg

amestec de legume congelate 1.74 kg

mazăre verde conserve - 0,9 l

porumb boabe în conservă - 1,09 l

conserve de fasole - 0,315 l

morcovi în conservă - 0,325 l

amestec de legume în conservă - 0.545 l

margarină - 0.715 kg

unt - 0.065 kg

ulei vegetal - 0,185 l

untură - 0.105 kg

zahăr alb - 0.6 kg

Read More

Întunericul vine de la Răsărit

  Vizita Victoriei Nuland s-a încheiat, la fel şi cea de la Paris... Când era la Bucureşti, Nuland a tras un semnal de alarmă; fireşte, diplomatic, dar pe deplin lămuritor: „va trebui să luptaţi din greu pentru democraţia voastră”. Asta venea după întâlnirea cu Preşedintele Băsescu şi după informarea lui detaliată. În ce privinţă? Să vedem ce putem citi printre rânduri...

Înainte de orice, propun să luăm în discuţie un şablon: „derbedeii de la guvernare aşteaptă fonduri de la chinezi”. Este tipul de idee pe care şi ei au vrut s-o implementeze în presă, prin vizita inopinată şi nu prea agreeată de chinezi, a primului oligofren la Beijing (să ne amintim că derbedeul a stat în Macao până ce chinezii au catadicsit să-l primească absolut formal). China n-are deloc interese comune cu cartelul instalat la putere la Bucureşti. China a investit în România ca ţară UE, nu în România, nu contează din ce organizaţie face ea parte; chinezii au bani foarte mulţi, dar nu risca nici măcar un dolar. Ca piaţă de desfacere, România nu contează pentru chinezi, dar UE este partenerul economic principal al Chinei. O scoatere forţată a României din UE, va antrena şi retragerea investiţiei făcute de chinezi. Un exemplu: Huawei, al doilea producător mondial de smartphone-uri a investit în România pentru a putea produce în UE şi, automat, pentru a putea vinde fără taxe în Comunitatea Europeană. Ieşirea ţării noastre din UE ar lovi sever în interesele economice ale Chinei, iar susţinerea puciştilor ar duce la un dezacord cu UE şi SUA de care chinezii se feresc că dracul de tămâie. Aşadar, orice ajutor chinez pentru manevrele bolşevice de la Bucureşti este exclus cu desăvârşire.

Cu toate acestea, minciunile fără măsură, politica economică dezastruoasă şi manevrele de satisfacere a baronilor locali au dus alianţa penală într-o situaţie deloc de invidiat. Cu DNA-ul pe urme şi cu o scădere fioroasă de popularitate, scădere ce a fost permanent mascată de sondaje contrafăcute, uniunea socialistă ştie prea bine că eşecul în alegeri e sigur, cum la fel de uşor de prevăzut este şi pierderea puterii, dacă alegerile sunt corecte. În aceste condiţii, banda roşie are o singură carte de jucat: cea a loviturii de stat, mascată sau nu. Din fericire, nu sunt nici atât de solidari cum apar „pe sticlă” şi nici atât de inteligenţi pe cât ar vrea ei să pară. Din aceste două „carenţe” a rezultat... o vizită, cea a EMISARULUI SPECIAL american în câteva capitale europene, printre care şi Bucureşti. Să luăm în discuţie un scenariu posibil: Nuland a venit la Bucureşti şi l-a informat pe Preşedinte despre planurile ponto-ruseşti de a scoate România din sistemul scutului antirachetă. După discursul Preşedintelui şi referirile sale diplomatice la posibile legături ale derbedeilor roşii cu entităţi teroriste, ne puteam gândi că aluzia priveşte legăturile destul de străvezii ale psd cu Hezbollah, dar nu, ele fiind deja în atenţia SRI. Personal, cred că aceste legături ale psd/usl sunt cu o altă entitate teroristă, una declarată ca fiind un duşman al Occidentului civilizat: Coreea de Nord. Arsenalul militar, în general şi cel nuclear, în particular, fac din Coreea comunistă un stat terorist şi un duşman al civilizaţiei mondiale, exact cum se manifestă şi oligofrenii de la Bucureşti.

Dar ajutorul coreean nu incumbă şi un interes major coreean... El trebuie căutat în altă parte, la Moscova. Singura care ar câştiga de pe urma unei potenţiale ieşiri a României din UE şi NATO, ar fi Rusia, şi prin izolarea Moldovei de UE, dar nu doar atât. România, în schimb (iar puciştii nu cred că au luat în calcul asta), ar intra în faliment de ţară în maxim două săptămâni de la scoaterea noastră din rândul ţărilor europene civilizate şi democratice. Nuland s-a oprit la Paris, a obţinut de la Hollande neimplicarea sa ca socialist şi, imediat, socialiştii europeni s-au disociat de bolşevicii de la Bucureşti. În acest moment, cancelariile europene ştiu ce se pregăteşte la Bucureşti, iar puciştii nu au prea multe soluţii: ori abandonează lovitura de stat, pierd puterea treptat, dar mai rămân din ei în libertate, ori o dau şi vor intra aproape in corpore la puşcărie. Cine îşi imaginează că aceste jivine fac ce vor în ţara unde sunt componente esenţiale ale scutului antirachetă american, e într-o gravă greşeală. Lupta este inegală; de o parte se plasează UE, SUA şi lumea civilizată, de cealaltă – o şleahtă de jigodii, Rusia şi Coreea de Nord. Da, românii vor avea o luptă grea de dus, ieşind în stradă democratic. Dacă nu, vor ieşi milioane, dar ţara va fi în prăpastie când se vor decide ei s-o facă.

Read More

Ce va fi după Nuland ?

 Spre deosebire de ruşi, celebri pentru cinismul limbajului lor diplomatic, americanii sunt mult mai nuanţaţi; tot ceea ce spun e în cheia tipică a interesului SUA la nivel mondial şi nu lasă cu uşurinţă să răzbată adevăratele mesaje pe care vor să le transmită. Acelaşi limbaj a folosit în timpul vizitei la Bucureşti şi subsecretarul de stat Victoria Nuland. Oricât au fost de abrupte întrebările pe care presa le-a pus, ea a găsit mereu soluţia cea mai potrivită pentru ca mesajul să plece, dar el să fie înţeles doar de cei avizaţi. Discursul său aparent incolor, ascunde însă înţelesuri importante, minunat exprimate voalat.

Unele mesaje au fost deja interpretate, în general corect, în opinia mea. S-a spus că doamna Nuland ar fi exprimat o opoziţie faţă de proiectata, la nivel de dorinţă, unire cu Moldova de peste Prut; nici vorbă despre aşa ceva! Din contră, subsecretarul de stat a arătat că poziţia SUA faţă de acest subiect este una favorabilă, dacă se respectă suveranitatea Republicii Moldova şi dreptul ei de a decide în această privinţă. În acest fel, Departamentul de Stat s-a plasat pe exact aceeaşi poziţie cu Preşedintele Băsescu, pentru că nici el n-a spus că vrea o unire forţată, ci una care să vină firesc şi legal, cu respectarea dorinţei locuitorilor ei.

Un accent nu foarte evident ca număr de cuvinte, dar foarte apăsat ca ton a fost pus de către doamna Nuland pe lupta grea pe care românii ar trebui s-o ducă pentru a păstra ceea ce au câştigat cu sacrificii, dar şi pentru a păstra ţara ca stat de drept. Poate că n-are legătură motivul pentru care tonul doamnei Nuland a fost astfel, cu dispariţia aproape halucinantă a primului oligofren, dar poate că totuşi are... O interpretare a spuselor subsecretarului de stat ar putea fi aşa: „aveţi grijă, că ăştia nu renunţă la a da o lovitură de stat, aşa că trebuie să luaţi şi voi atitudine, indiferent dacă faceţi parte dintr-un partid sau nu, dacă vreţi să rămâneţi în lumea civilizată”. Când auzim de lovitură de stat, primul gând care ne vine în minte este că derbedeii de la putere vor atenta la instituţiile fundamentale ale statului de drept, dar nu e deloc obligatoriu să fie aşa.

Fuga primei jivine guvernamentale poate fi doar o strategie ţigănească, o manieră de a nu se angaja oficial că renunţă la ticăloşii de stat, dar nu ştiu dacă fuga din ţară era obligatorie. Urmând modelul mentorului său, puşcăriaşul Năstase, primul oligofren putea să facă o vizită „de neamânat” în ţară; în felul ăsta scăpa de o întâlnire ce se anunţa a fi deosebit de „contondentă” pentru primul plagiator. Cu toate astea, pramatia guvernamentală a părăsit ţara (aşa se pare; oricum, Victoria Nuland i-a spus exact Preşedintelui unde se află vietatea) după venirea înaltului demnitar american, plecând spre „necunoscut”. Desigur, această plecare poate fi rezultatul înapoierii mintale a subiectului, dar ea poate fi generată la fel de bine şi de un plan ce va fi pus în aplicare poate chiar de luni, plan ce vizează acapararea puterii de către gaşca neo-bolșevică aflată la putere.

Sondajele de opinie măsluite nu pot ţine locul realităţii decât la tele-vizuinile supuse mogulilor, dar ea, realitatea e diferită. Un partid care a minţit din greu, care a înşelat grav populaţia şi care a comis fărădelegi aproape la drumul mare, statistic e departe de sondajele fastuos împopoţonate pentru prostime. Cu un 20% pentru psd şi cam tot aşa pentru pnl (celelalte partide din usl sunt lipsite de importanţă statistică), leprele guvernamentale nu au de gând să dea piept cu electoratul pentru alegerile prezidenţiale. Oricât sunt în stare să mintă, de-acum principalii lor adversari sunt propriile fapte; ele vor sta mărturie că sunt doar nişte nenorociţi care înşeală populaţia, dar şi care fură de la buget în propriul beneficiu. Nu, n-au nici o şansă la prezidenţiale, mai ales când candidatul opoziţiei unite va fi unul de talia lui M.R.Ungureanu.

Ce le rămâne de făcut? Au ajuns la putere prin fraudă, minciună şi înşelătorie, dar credibilitatea acestui arsenal este terminată. Cum ar putea să-şi mai adjudece fotoliul prezidenţial? Puterea lor e efemeră, iar probabilitatea ca ei să-şi poată termina mandatul de 4 ani e din ce în ce mai scăzută. „Salvarea” lor este lovitura de stat, pentru ca apoi să poată organiza un simulacru de alegeri prezidenţiale, iar frauda să dea preşedintele pentru următorii 5 ani. Nu am nici o îndoială că vor încerca (poate de mâine, poate nu), dar la fel nu mă îndoiesc că vor da greş, luând calea Jilavei pentru următorii 15 ani. 

Read More

Cocalarul roşu guvernamental

 Ce este un cocalar? Este acel individ analfabet, derbedeul de cartier care se îmbracă în tricou „de firmă”, dar cu sclipici chinezeşti şi pantaloni de stofă, încalţă papuci (eventual cu şosete), pune un lanţ de aur cât de gros îşi permite şi conduce o maşină de fiţe la mâna a doua sau a treia. Cu ochelarii „Ray Ban” la ochi, cocalarul scuipă seminţe şi face glume grosolane când trece pe lângă el o fată elegantă.

Aproape prin definiţie, cocalarul politic e „roşu”, „egalitarist”, mincinos, incapabil şi cu un apetit crescut pentru o conducere discreţionară. Scena politică românească e plină de asemenea cocalari, drojdia clasei politice, indivizi incapabili să conducă, dar foarte dispuşi să fure cât mai mult din bugetul naţional, din banii europeni (dacă se poate) şi, în general, de oriunde pot veni bani mulţi şi repede.

Primul cocalar politic (sau măcar cel mai „important”) a fost şi va rămâne puşcăriaşul Năstase. A fost premier şi a girat afaceri cât se poate de „negre”, a luat mită şi a furat ceea ce n-a primit, a încălcat legi şi tratate, a minţit şi a patronat jafuri naţionale şi adopţii internaţionale ilegale. Casa lui, cea care nu diferă de ale consangvinilor săi care ridică „pagode” şi „tajmahale” este decorată în cel mai pur stil ţigănesc: o sorcovă de culori ţipătoare adunate în aceeaşi cameră, obiecte de valoare obţinute aşa cum a stabilit şi instanţa, alături de coşuri chinezeşti de la „orice obiect 1 leu”, pe scurt, o casă - monument al kitsch-ului, simbolul cocalarului politic ajuns prin căsătorie de la Bolintin la Bucureşti şi din pcr în „noul” pcr, rebotezat psd.

Prostul gust şi poza deșănţată sunt alte caracteristici ale cocalarului politic. Tot ce spune şi tot ceea ce face el ca gesturi publice sunt menite să şocheze, aşa că minciuna grosolană este obligatorie şi la fel de necesară este şi fuga lui de orice responsabilitate. Cocalarul roşu îşi va nega obârşia sau şi-o va ascunde cu grijă, va poza în anticomunist deşi cântă cu patos „Comandante Che Guevara”, dar îşi va clama convingerile sale „progresiste” şi de stânga, dacă soarta îl va duce în faţa unui socialist sau comunist european sau moscovit. Pentru cocalar, e de „bon ton” să atace SUA, dar va regreta că nu poate vinde cât mai mult din ţară şi la bani cât mai puţini, fireşte, către „anticomunista” Moscovă.

Discursul cocalarului roşu este unul semidoct, „şmecher” cu doi de „șm”, agresiv cu nuanţe vădite de mitomanie, un discurs plin de acele cocalarisme potrivite pentru un derbedeu de cartier, dar complet contrare unei funcţii de premier, de preşedinte de Senat sau de şef de Cameră a Deputaţilor. Laşitatea cocalarului sta la baza duplicităţii sale, caracteristică prezentă permanent în apariţiile sale televizate. Indiferent ce poziţie ocupă în stat, cocalarul se va da, înainte de orice, în stambă, îşi va arăta lipsa de caracter şi educaţia aproape inexistentă. Parvenit prin excelenţă, cocalarul nu va ezita să se laude că a fost lăcătuş sau sculer-matriţer, tot aşa cum un altul nu va avea jenă să se laude că a dormit în gara din Paris, uitând să mai spună şi din ce cauză a ajuns în acea situaţie.

Cocalarul roşu e un escroc, atât în relaţiile sale cu cei apropiaţi, dar şi cu populaţia nătângă. Înşelătoria cea mai grobiană îi provoacă adevărate orgasme faciale, fericit că a găsit cea mai „potrivită” ordinărie cu care să-l atace neghiob şi vag idiot, pe Preşedinte. Uzând de aceleaşi arme pe care le foloseşte şi cocalarul de cartier, cel politic îşi va aservi absolut tot ce înseamnă instituţii fundamentale ale statului de drept, fără ca asta să i se pară a fi exagerat. E un laş, dar conştiinţa că are gaşca în spate îl va face pe cocalarul guvernamental să atace, părând astfel curajos; în realitate, el este un individ josnic, unul care fuge în Africa de Sud când ai lui dau convenita lovitură de stat sau în Austria, când în ţară vine un înalt oficial american. Fireşte, oficialul american nici nu-l avea pe lista celor convocaţi la Ambasada SUA, dar el a fugit pentru a fi sigur că nu va deveni din nou „cârpa” de şters pe jos a SUA sau a Europei. Nu-i vorbă, prezenţa sa fizică nici nu era importantă, dar primul-cocalar nu ştie; este un indezirabil în politica internaţională, cel puţin de când a fost primit de Vicepreşedintele Biden încoace.

Cocalarul Ponta e un „rupt în figuri”, un figurant nenecesar, tot aşa cum nici Căcărău nu trebuie nimănui, pe picior de egalitate cu sculerul Zgonea sau cu lăcătuşul de Externe – Corlăţean. Toţi cocalarii sunt „doctori”, dar şi plagiatori sau auto-plagiatori, indivizi pe care analfabetismul a lăsat urme adânci, vizibile chiar şi prin hainele pe care le pun pe ei sau în accentul pe care îl pun pe vestimentaţie; făcând parte din prima generaţie de încălţaţi, nu vor să lase vreo urmă din care să răzbată originea lor umilă, dar reuşesc s-o afişeze în toată „splendoarea” ei.

România manelizată şi expusă cocalarilor roşii, totuşi nu va sucomba sub greutatea prostului gust ridicat la rang de virtute. Extrema stângă românească a câştigat alegerile din 2012, dar atât! Alegerile prezidenţiale vor marca începutul sfârşitului comunismului în România, prin impunerea unei personalităţi în fruntea statului nostru cel mult încercat: M. R. Ungureanu!

Read More

Tăcerea pieilor

 Aşa cum foarte bine a intuit KGB-ul  ilici, „liniştea” e primordială la români. Au vrut linişte şi o au din plin, cel puţin de la Duminica Orbului încoace. L-au văzut pe Micul Mao în Parlamentul European, secondat de Căcărău şi „ăla micu’”, cerând sancţionarea României, dar, în linişte, i-au adus la putere. Nu i-a frapat nimic pe românii cu activitate cerebrală simbolică, aşa că au votat cu mândrie. Astfel s-a umplut Parlamentul de clienţi pentru puşcăriile patriei şi Guvernul de infractori. Şi din nou, românilor nu li s-a părut nimic straniu, văzând cum miniştrii sunt schimbaţi pentru a putea pleca în câte o lungă deplasare la Jilava, nici cum din mormanul de parlamentari, unii urmează acelaşi drum ca şi complicii lor de la Guvern.

Mânaţi de sloganuri goebbelsiene, proferate fără perdea, neo-bolșevicii nu s-au dat înapoi să dea o lovitură de stat, apoi şi pe a doua, la fel de nereuşită, dar românii au rămas tăcuţi.

Au promis că vor creşte salariile şi pensiile şi au minţit; au promis că vor creea locuri de muncă şi au făcut locuri în... şomaj; au promis că vor scădea taxele şi nu doar le-au mărit, ci le-au şi înmulţit; ţara s-a angajat alături de NATO şi UE, dar primul oligifren regreta că la licitaţiile trucate nu participă... ruşii... Şi pot continua lista, care e impresionantă, lista de „fapte” contrare promisiunilor. Pentru toate, românii păstrează o tăcere complice, una extrem de convenabilă „haiducilor” ce subtilizează sume enorme din bani publici. Din acest motiv, sloganul lor este, ca şi în 20 mai 1990, „avem nevoie de linişte (pentru a fura n.a.), oameni buni!”.

În precedentul dosar, puşcăriaşul Năstase sfida democraţia, sfida justiţia şi îi sfida pe români, postând pe blog din celulă şi arătând că el e „mai egal” decât restul puşcăriaşilor de drept comun. Cum era de aşteptat, nici un organ al statului, nici un demnitar pus să apere statul de drept nu a cerut ca această anomalie să fie curmată încă de la început. Presa a semnalat asta doar că pe un fapt divers, oarecum amuzant, iar populaţia iar a tăcut.

Neobrăzarea comuniştilor români este practic fără limite; sunt atât de o josnici încât n-au nici o tresărire să participe la pelerinaje creştine, să facă apel la „justiţia divină” şi să se arate ca fiind extrem de religioşi, deşi ei sunt nişte secături necredinciase, ce se închină doar banului public care le trece în buzunare. Lasă în părăsire o staţiune istorică, Herculane, dar iau miliarde din bani europeni pentru a construi una nouă alături (Baia de Aramă), în proprietatea lui Dragnea. Şi iarăşi nimeni nu iese din tăcerea care, nu-i aşa, „e de aur” ; sau cu dinţi de aur...

Europa ne-a arătat în repetate rânduri că drumul pe care suntem conduşi de o clică infracţională nu este cel normal pentru o ţară democratică şi, cu atât mai puţin pentru una europeană ; în spaţiul Schengen România are interzis, dar cine să ceară demisia responasabililor? Gângăvi pe jumătate, românii se simt în stare să laude ceea ce la vecinul lor ar blama, dar tot în linişte, mai mult acceptând toate situaţiile nefireşti, decât luând poziţie. Contează că o jivină îi face „râme” şi „laşi”, doar pentru că ei nu se simt să iasă în stradă în apărarea patrihoţului său frate? Nu, pentru români nu asta contează, cum nici pentru presă – mai mult decât la nivel de cancan – iar viaţa merge înainte şi economia în jos, în linişte; ei sunt „mândri de a fi români”...

În curând vom avea alegeri, întâi europarlamentare şi apoi prezidenţiale. E trist să constatăm că ele ne vor prinde cu un popor vegetal, incapabil să discearnă binele de rău, adevărul de minciuna cea mai grosolană şi cinstea de hoţia ajunsă la nivelul cel mai îngrijorător din Europa. Să avem speranţe că poporul se va trezi din amorţire şi se va desprinde de aburii „alcoolului” infuzat în organismul social de către o bandă de jefuitori la drumul mare? „Piesa” asta am mai trăit-o, iar după ea Parlamentul s-a transformat în Marea Adunare Naţională.

Read More

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

 Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.

Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. 

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.

Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.

John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?

Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.  

 John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico 

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

Read More

De la Guernica la „despotul luminat”

Guernica - Pablo Picasso 

 Încerc să creionez o imagine corectă şi exactă a comunismului, dar cuvintele şi dovezile istorice par sărace, mai ales când formatorii de opinii evită aceste dovezi. Ca să înţelegem şi mai bine unde se plasează comuniştii internaţionalişti, să privim în fugă războiul civil din Spania (1936-1939). Timp de trei ani, în Spania, comuniştii supuşi Moscovei au încercat ceea ce azi încearcă neo-bolşevicii români: să preia puterea totală. Lor li s-au opus nu forţele de dreapta, ci chiar foştii lor aliaţi – fasciştii spanioli conduşi de junta militară a lui Francisco Franco. Acest război civil arată că până şi fasciştii, de stânga prin definiţie, se plasează o idee mai la dreapta decât comuniştii pro-moscoviţi. Acest conflict istoric ne aminteşte azi de alte două partide de stânga, psd şi pnl, tot aliate şi tot extremiste, dar care ameninţă să intre în conflict deschis. Manifestările fascistoide ale lui Căcărău şi ale altor plecaţi-liberali, din această perspectivă, apar ca fireşti şi la fel şi discursurile lor din Parlament. România de azi pare a fi, cel puţin pentru o vreme, la cheremul unor demenţi politic şi trădători puşi în slujba Moscovei.

În doar trei ani, comuniştii spanioli, ajutaţi de cei români, printre care şi Ernst Neulander, alias Valter Roman, tatăl actualului parlamentar pnl au masacrat populaţia civilă, preoţi şi călugăriţe, oameni ce aveau o singură vină: nu doreau să-i ajute, unii sau îi slujeau Domnului – ceilalţi. Arhivele spaniole nu au reţinut un număr exact al morţilor, dar numai din rândul clerului catolic, numărul victimelor trece de 20.000, fără a mai socoti călugăriţele violate şi lăsate totuşi în viaţă, ele însele martore nefericite ale atrocităţilor comuniste. Nu-i vorbă, nici fasciştii nu au fost mai prejos la capitolul asasinate şi masacre (ba din contră), dar asta poate s-o ştie mai bine penelistul Iorgulescu, mare suporter al fascismului, aşa cum arată şi cartea scrisă şi publicată de el puţin după anul 2000.

Dar asemănările cu situaţia politică de azi din România nu se opresc aici: să spunem că, la fel ca în usl, liberalii spanioli au făcut front comun cu cominterniştii de care nu s-au despărţit decât după ce rebeliunea prosovietică a fost anihilată, fireşte, cu preţul vieţii zecilor de mii de nevinovaţi care au crezut în utopiile pseudo-naţionaliste (fasciştii) sau în cele internaţionaliste (comuniştii).

Read More